Curând am început să-l simt. Să-l intuiesc. Să-l percep. Era adultul. Îi bătea inima tare, aproape să spargă pieptul și se ridica până spre gât, strangulând vocea știută.
Cu mișcări sacadate, într-un ritm spart și gălăgios, creștea pe dinafară. Crengi lunatice, bezmetice, dansau în fiecare noapte și se contorsionau în fiecare zi. Am observat că îi făcea rău lumina. Îl dureau ochii și pielea, care se întindea ca o Sahară peste vegetația crudă, verde închis. Picioarele, lungi și noduroase, i se împleticeau anapoda și-l făceau să pară o locuință lacustră săracă și-ntr-o dungă. Cum ajunsese așa, nici el nu putea înțelege. Scutura din când în când capul, ca și cum vroia să-și aducă aminte. Atunci se zdruncina tot edificiul, atunci când o imagine veche, arsă de un bliț neprofesionist îi cutremura spațiul. Nu reușea să prindă imaginea cu totul, frânturile îi dansau în față de-a chimița și lui nu-i ajungeau zilele și nopțile să alerge printre ele și să le pună cap la cap.
Obosit, copilul îi punea Stop joc și mai făceau câte o pauză, mai scriau câte o poveste, se uitau dinăuntru în afară și invers, unul către altul și piguleau versuri din poeziile vechi, pe care le risipeau peste pervazul larg al ferestrei, să ademenească ielele nopții.
Au trecut mulți, foarte mulți ani așa. Nu că nu ar fi avut fiecare dintre ei, uneori, un program bine stabilit. Între timp se înființaseră și niște instituții care i-au îndrumat cum să devină unul altul. Au trecut treizeci de ani. Și-or mai fi fiind și acum, dacă nu i-o fi cuprins urâtul. Eu nu știu nimic despre ei, poveștile se iau toate cu jumătate de măsură ori mai puțin și nu te uiți în gura povestitorului ca și cum ar știi. Derapează și atinge câte un fir pe care îl leagă cu altul și te țese, dacă nu ești atent.
Dar zic, dacă găsiți pe undeva un adult pitit într-un copil, vorbiți-i în șoaptă.
