Tata era o sfârlează albastră. Își apăra fratele mai mare de bătăușii cartierului, dar scăpa greu de palma aspră a bunicului meu.
Mai târziu, studentul cu cei mai frumoși ochi albaștri înmuia inima bunicii mele când îi scria: ”Am spart, mamă, un colocviu”. Bunica își imagina un vas mare, antic, așezat pe holurile facultății de agronomie din Cluj. Bunicul ateu a aflat de la popa din cartier ce e un colocviu. A fost o vară lungă și fierbinte.
Solstițiul din vara acestui an m-a găsit fără el. Fără el aici, pe Pământ. Dus printre alți Sori. Prima vară fără el aici, pe Pământ. E lung și încurcat drumul gândurilor mele. Când ajung la cer se opresc și se așază. Cerul e aproape la fel de frumos ca ochii tatei. Uriașul ăsta care se întinde peste tot mi-a copiat tatăl și acum se confundă cu el. Mă strânge în brațe și se întunecă atunci când plec. Îi rămân aprinși Luceferii. De pază drumurilor mele.
