N'est -ce pas

Plouă când ajung la Paris şi prin parbrizul taxi-ului se văd, ca într-un desen în duct continuu, cartiere desenate rigid, în unghiuri seci, neprietenoase, alături de străzi cu case ridicate pe postamente generoase, noi, cu ferestre largi sau case vechi, cu frontoane şi decoraţiuni pretenţioase, de divă neîmpăcată cu vremea.

Când Jacome mi-a dat adresa bunicii sale, la care voi locui în următoarea lună, atât cât durează „Atelierul de scris”,  am notat-o pe o bucată de hârtie, smulsă dintr-o agendă veche. Ana şi Jacome m-au întrebat dacă nu cumva ar trebui să adaug la lista de „musai de acheter pour plecare” o agendă. Eventual una electronică? Să n-o poţi mototoli, zice Ana. Aveam o agendă cu mine, numai că mi s-a părut că toată povestea vieţii bunicii lui Jacome,  Helene Montault, şi fotografiile în care se vedeau casa, curtea interioară, strada din Ile Saint-Louis, se potriveau perfect cu hârtiuţa mea mototolită şi deloc cu literele rigide ale vreunei agende electronice.

Helene Montault are 92 de ani şi îmi dă impresia unui amestec reuşit de Notre-Dame cu Tour Eiffel. Nu are pe nimeni în casă care să mă ajute cu bagajele, le domestique vine doar dimineaţa, se mişcă foarte uşor încă, aşa că mă va conduce ea însăşi în camera mea. Atenţie, treptele sunt mai vechi decât ea, chiar dacă mie mi s-ar putea părea că puţine lucruri în lumea în care trăieşte acum pot fi mai vechi decât ea.

Îmi dă răgaz cât vreau, dar mă aşteaptă la ceai. Cu rom. Se întoarce din uşă. Şovăie şi aproape că nu-mi vine să cred, dar se înroşeşte: Bine ai venit.

Mulţumesc! Mulţumesc mult! Cum am pronunţat? Perfect, credeţi-mă, perfect. Jacome mi-a spus că nu mai vorbiţi româneşte de mulţi ani. Nu, nu mai vorbesc de mulţi ani.

Las repede bagajele, scot doar o cămaşă albă, sport, pe care s-o îmbrac cu blue-jeans-ii mei comozi. În baie miroase a lavandă şi primul gând este că mi-ar face bine de tot o baie caldă, în care să adorm aşa cum făceam când eram copil. E prima oară după foarte multă vreme când îmi amintesc asta.

Miroase a plante şi a rom de cum ies din cameră. Ceaiul e aromat cu iasomie şi în câteva minute lumina zilei coboară calmă, iar asfinţitul zbârleşte frunzele roşcate, ca pe nişte cozi jucăuşe de veveriţe. Răspund întrebărilor Helenei Montault, mi-e bine în casa ei mare, veche, pe care Jacome şi Ana mi-au descris-o exact, întrerupându-se unul pe altul, vroind să completeze cât mai fidel tabloul, ştiind că pentru mine, un astfel de loc ar fi o motivaţie suficientă pentru o lună la Paris.

După o jumătate de oră, vocea caldă a Helenei, care îmi urează noapte bună, mi se pare că vine de undeva de foarte departe.

………………………………………………………………………………………….

Fereastra mare a dormitorului dă spre curtea interioară, pavată greu cu piatră veche, cu urme verzui de muşchi bătătorit, crescut printre liniile şerpuite, adânci. N-am dormit mai deloc, nu e încă lumină, dar aproape că simt cum se mişcă totul înspre răsărit ca spre un magnet puternic, rupt din adânc şi explodat în aşchii subţiri, fine, tăioase. Fereastra bate în raze, nuanţe, clipociri şi desenează umbre mişcătoare, poate umbrele duse ale casei, poate doar închipuirile mele. Se lasă albastru de gheaţă dinspre în sus, se amestecă fără pudoare cu roşul învingătorului. O privighetoare sau poate o mierlă. Un croncănit, stăpânul. Clădirea de alături, cu cărămizi arse, absoarebe cald lumina şi, ca un reflector, o împrăştie peste scena-stradă, pândindu-i actorii. În curte, voci vesele de femei grase, les domestiques, chemate să aşeze pivniţele de iarnă.

..................................................................................................................................................................

Helene, am convenit astfel pentru uşurinţa comunicării, e jos, în bucătărie împreună cu o altă femeie, le domestique, probabil, căreia îi indică exact ce să aşeze, unde să aşeze, ce ar mai trebui adus.  

"Bună dimineaţa" al meu n-o surprinde deloc pe Helene, dar o sperie aşa de tare pe femeia prinsă în treburile ei, încât o face să ţipe scurt, ascuţit şi să se sprijine de marginea chiuvetei. Helene râde şi n-o putem stăpâni, o lăsăm aşa, aşezată pe primul scaun ce-l are la indemana, şi râzând în lacrimi în timp ce eu îi întind mâna celeilalte, gata să spun frazele de cuviinţă în franceză. Sunt si eu româncă, mi-a spus doamna Montault că veniţi, aveam aşa mari emoţii, vroiam să spun ceva frumos în limba română…dar... Helene Montault încearcă, printre hohotele de râs, să mă convingă, din gesturi, să mă aşez, pentru că are ceva să-mi spună. Înţeleg, mă aşez, masa e pregătită pentru  poveşti mai lungi decât timpul.

-Da, Simone e româncă. A vrut să-ţi facă o surpriză. Când ai coborât, ea tocmai repeta în română ce vroia să-ţi spună. A uitat tot acum!! N’est-ce pas, Simone?

-Nu, n-am uitat.

Dar îşi găseşte de treabă şi nu mai spune nimic. Helene continuă povestea din ajun, pe care n-o putuse termina pentru că eu mă frângeam de oboseală la fiecare mişcare. Când îmi povesteşte despre soţul ei, tocmai refuz încă o brioşă şi aşez cu înţeles şerveţelul.  Bărbaţii Montault au fost distinşi şi frumoşi. L-ai văzut doar pe Jacome.  A, ba da, îmi place cafeaua, dar aş vrea s-o savurez. Poate când mă întorc să avem un răgaz. Şi Association d’entraide de la noblesse française… da, sunt lucruri pe care Jacome nu trebuie să le piardă, nu trebuie să le uităm. Ştii,…hai puţin în seră. În drum pot să îmi cobor şi servieta? Sigur, te aştept. Simone, aduci tu…? Îi fac semn să nu.

Pare să mă vadă prima oară în această dimineaţă. Tu te grăbeşti? Da. Oo… Aranjează două hortensii, se uită pe deasupra altora, se îndepărteză cu paşi foarte mici, hai ce faci, nu pleci? Au revoir! Bon chance. Zâmbeşte. Aproape că îmi pare rău că plec aşa, mă întorc stângaci spre ieşire. „Le pur ennui de vivre”… aud în spatele meu. Mă apasă, dar împart repede între nerăbdarea de a ajunge la atelier şi buna purtare care ar obliga un cuvânt în plus şi îmi dă fără rest.

Taxi driver

De câteva zile îmi propun serios să mă trezesc devreme, să-mi las timp pentru gânduri îngemănate, pentru mine, pentru alţii. Şi pentru că nu prea-mi iese, am hotărât să stau la pândă, să prind lamelele de lumină strecurată şi să-mi fac orar după ele. Deschid ochii când încă e tulbure afară şi hotărăsc că e prea devreme pentru devreme. Mă trezesc apoi, iar, vinovat de târziu.

Codiţele de care se atârnau cireşele mai în vară, stau încurcate în ciorchini în punga mea de hârtie. Despart câteva, aşa, cam cât de un ibric smălţat, aştept să se înmoaie roşiatice…. Mă uit prin ferestrele de peste drum în casele vechi, la oamenii de prin ele. Bătrâna singură, care are din când în când câte o vizită, probabil a fiicei care gesticulează larg şi mult… că nu faci deloc cum îţi spun! Şi pisica asta să dispară! Las-o, mai vorbesc şi eu cu un suflet…

Mai jos cu un etaj, şi de la mine se vede bine, doamna distinsă, la fel de în vârstă ca vecina ei, fără pudori, care se ridică dimineaţa din patul de lângă fereastră şi, goală, priveşte spre stradă, în sus, apoi îşi aranjează, leneş, un halat şi se pierde, probabil spre bucătărie. Seara scrie sau adună oaspeţi, invariabil doi domni și câteva doamne, iar în dimineţile de duminică doi-trei tineri, probabil aspiranţi în litere.Sau la.

Staţiile de taxi sunt suprasolicitate, viscolul răstoarnă ordinea şi aşa firavă a oraşului. Dacia 42, pentru Dacia 42, ultima. Ne pare rău, nici o maşină. Vă rugăm să reveniţi. Cum vă numiţi? Dacia 42…Dacia 42…Nu avem nimic în zonă.

Cobor, înaintez greu prin vânt şi zăpadă, şi urc în primul taxi din staţia de la intersecţie. Nu merg în Băneasa, să ştiţi. Nici eu. Până aici ne-am înţeles. Sau aşa cred eu, pentru că el, şoferul de taxi e siderat. Nici nu îndrăzneşte următoarea întrebare. Bulevardul Metalurgiei, capăt, stânga. A, pe la Luică, pe acolo, nu? Na, era s-o comit…o comiteam acuma….Ia uitaţi…Poliţia. Dvs. aţi văzut-o? Eu nu. Vroiam să întorc aici. O comiteam acuma…

Porneşte şi mă gândesc ce treabă bună au făcut ăştia cu metroul.

Scot agenda, am timp destul să dau telefoanele de dimineaţă. Caut nume. Ce faci, mă, eşti pe  traseu? Ia zi, cum e? Ce, mă? ABS-u te ţine numai să nu te fure stânga-dreapta. Frâna de mână şi gata. E sfântă. Da, hai că am treabă. Mă sună Pelicanu. Ia zi, cum a fost? Le-ai luat? Cât mă? Fraiere…

Mă gândesc că pot să-mi rezolv telefoanele şi mai târziu.

-Aici, aici pe dreapta e foarte bine.

-A, păi sunteţi prima cursă, n-am, n-am să vă dau rest. Ia uitaţi…50, 50, 100.

-Da, văd. E aici o bancă, poate schimbaţi.

- Păi da, da nu stau bine aici, dacă vine poliţia…

-Plătesc eu.

Sună telefonul meu, directoarea de grădiniţă unde trebuie să ajung îmi spune că e sigură că ştiu că şcolile şi grădiniţele s-au închis din cauza codului galben. Nu, nu ştiu. Dar nici nu mă pot supăra că nu m-a anunţat. În definitiv, măcar ştirile de seară ar trebui să le urmăresc. Sunt eu însămi un cod galben.

Încerc să cobor să-i spun şoferului că ne întoarcem. Vântul îmi smulge uşa şi o forţează de câteva ori.

-Încet, nu deschideţi…Pai ce facem? Nu e cursa cât e uşa! Păi aşa se deschide uşa cu vânt 80 km pe oră? Ne întoarcem? E bine. N-au vrut să-mi schimbe. M-au întrebat dacă am cont la ei. Hehe, puteam să deschid, nu? Cu banii ăia deschideam şi un cont! Fac şi eu un spirit de glumă…

-M-am săturat de iarna asta infectă!

-Care iarnă?

-Păi asta! contrariat şi cu gest larg spre dezastru.

-E doar de o săptămână şi suntem în februarie…încerc eu să ţin partea normalităţii.

-Unde vă las? Rămâneţi acolo?

-Da.

-Da nu vreţi să oprim la covrigărie? Vă schimbă mai uşor.

-???

Mă întorc cu doi covrigi, îi las unul. Săru-mâna. Las şi banii.

Merg spre intrarea în bloc mai mult privind în sus, ca americanii când traversează strada, din 2001 încoace. Ţurţuri mari şi arătoşi îşi sticlesc vârfurile ameninţător spre trecători. "Atenţie, cad ţurţuri". Aşa, şi?

Vissssscol

Spadasini tăcuţi, încrâncenaţi şi îndârjiţi, copacii îşi încrucişează ramurile îngheţate, albite brusc de viscolul amiezii. Se apleacă unii spre alţii, se retrag şi pornesc atacul din nou. Povară grea şi albă li s-a lipit din creştet până-n pământ. Bradul bâtrân dă exemplu de eleganţă şi demnitate. Se clatină doar atât cât să nu zădărnicească viscolul, dar să fim totuşi bine înţeleşi. 

Iedera dezgolită, încleştată peste ziduri gri, vătămate, aţine calea fulgilor mari şi grei, îi prinde cu degetele ei lungi, subţiri şi noduroase şi începe să toarcă fuior după fuior de lână înstelată.

Deschid fereastra pictată ca-n cărţile cu poveşti ruseşti, cu chenar alb şi greu, şi îmi spăl faţa şi părul şi gâtul şi pieptul în zăpada proaspăt troienită peste pervazul meu. O simt caldă, apoi îmi cuprinde simţurile toate şi le înţepeneşte, le ascute şi mă face să tresar de durere. 

Femeia-n casă povesteşte-te despre nămeţi şi oameni, despre curtea ei şi cum nu mai vine domle nici o maşină să te ducă până la gară. Ridică ochii din cămăşile pe care se chinuie tare să le calce fără dungă şi tace. Mă priveşte, eu închid fereastra, scutur picături peste tot, îi zâmbesc şi o las singură în încăpere. Se troieneşte pervazul iar, în câteva minute, dar ore întregi se aude apoi doar sfârâitul tălpii încinse peste cămăşi.

Oameni

Petre ne învaţă dansul românesc şi italian, descompunând mişcări, paşi, ritmuri, pe înţelesul tuturor. Pluteşte şi din plutirea lui îi cuprinde pe toţi cu privirea, iar când coboară, ordonează paşii bătuţi în dezordine. Cu un umor cald şi molipsitor, corectează fiecare poziţie, îţi îndreaptă spatele şi îţi ridică bărbia, ca să capeţi încredere şi să ţi se pară totul joc. Împleteşte braţele şi aşează elegant, cu graţie, palmă peste palmă, privire în privire şi începe să numere încet, ritmat şi apoi, pe nesimţite, porneşte muzica, numărând mai departe până când paşii curg uşor şi locul începe să se umple de melodia săltată, îmbietoare la dans în pereche, în linii drepte sau şerpuite, cu tonuri de tarantelă veche sau horă bătută moldoveneşte.

Ile ne arată cum vorbeşte cu păsările. Pe drumul de ţară de pe malul Lotrului, gâştele, curcile, raţele, ademenite de ultimele fire de iarbă, abia dacă se mai văd din praful stârnit în rotocoale de copiii porniţi ceată spre urcuşul dinspre livada de mere zemoase. Ile ne face semn să rămânem în urmă şi să tăcem chitic. Îşi întinde gâtul, ridică sunetele, le subţiază din ce în ce, apoi le îneacă şi le scoate din nou prelung, semn de pericol. Păsările se opresc toate la semn, ridică spre aceeaşi direcţie capetele, rămân aşa nemişcate secunde bune şi brusc se adună una lângă alta şi aleargă  împleticite, îngrozite, strigând către ogradă, de erete şi de ulii.  Mă minunez tare de lucrurile pe care le ştie Ile şi de felul în care le înţelege. Mi-ar fi plăcut să cresc atât de aproape de pământ, să-i recunosc sevele şi să-i înţeleg graiurile. Mă uit cum Ile doar ce se apleacă spre ierburi şi adună cimbrişor bun de pus în fasolea aburindă, pelin de adunat smocuri în vadra cu vin, mentă şi gherghină bună pentru inimă. Îmi arată şi bobiţele ademenitoare, cu must otrăvitor, roşu ca cel mai aprig sânge. Învăţ numele plantelor de leac crescute sălbatic şi din plin, gata să se dea oricui le vrea şi mă gândesc pe care dintre toate să le aleg şi să le aşez de alean peste suflete ofilite şi gânduri înverşunate în neiertare.

Ora de culoare

Într-o singură săptămână, versantul împădurit din faţa terasei, şi-a coborât verdele în galben chihlimbar. Acum e un amestec de vară întârziată şi toamnă sosită la vreme.

Cobor şi eu la ora de culoare, cum îi spune Angela. O ascult şi închid ochii şi trasez uşor, peste toată foaia, linii uşoare, curbe, în creion. Unesc câteva în duct continuu, ca să prindă formă de floare, de frunză sau de pom, apoi le umplu de culoare, după cum mă îndrumă Angela: în complementarele galben şi violet, apoi roşu şi verde. Neutrele luminoase, obţinute fiecare din amestecul a câte două dintre complementare prind desenul în margini. Una dintre culori, cea mai luminoasă, stă în centru, să ademenească uşor privirea oricui o trece. Petele de lumină le-am aşezat spre în sus, pe cele întunecate jos, spre pământ.

Într-un alt desen, am dat contur continuu copacilor, frunzelor, florilor, apoi le-am umplut, ca pe nişte gogoşari de toamnă, cu tot felul de verzuri făcute din galben cu albastru şi apoi adunate cu oranj, pentru căldură, cu albastru sau violet pentru rece. Paletele se colorau, ameţite de îndrăzneala noastră, şi în câteva secunde pensulele roteau alte culori peste cele rămase.

Angela, "gospodina picturii", cu şorţul atins de culori, întrerupte de cusături şi buzunăraşe, ne spune despre impresionişti, care realizau amestecurile de culori direct pe lucrare şi nu pe paletă. Ne arată şi facem şi noi la fel. Amestecurile ies vibrante.
Angela înmoaie pensula mare în roşul pe care îl lasă sacadat peste pânză, apoi galben peste tot, în apăsări succesive. Şi dintr-o dată oranjul vibrează, prinde privirea. Amestecul se face pe retină. 
Încerc şi eu, de una singură, ascunsă de ceilalţi, ca să mă bucur de culori ca de ciocolata mâncată pe furiş acum câteva zile. Toată, toată...
Galben şi negru şi îmi dă un verde greu, de deal de Lotru pe înserat.
Roşu rece şi albastru pentru violet.
Verde cald, mătăsos ca iarba în primăvară, dacă îl las să curgă înspre galben.
Verde rece, dacă-l pierd înspre albastru.
Roşu voluptate. Verde liniştitor. Albastru de vară. Galben-galben.

Mă întorc pe terasa unde Angela pune lumina zilei în sticluţele ei pline ce culori. Scoate pensula grea şi fire de culoare se preling pe marginea pânzei, iar preaplinul se lasă greu în mijloc şi cresc amestecurile de cald şi de rece. Retina se obişnuieşte secundă după secundă să cuprindă, după roşu şi albastru, violetul, după galben şi albastru, verdele, după roşu şi galben, oranjul lumină. Schimbă pensulele subţiri sau pe cele groase, de văruit şi pânza absoarbe nesăţioasă tot ce primeşte.
Privesc împreună cu Angela şi cu Ile colajul rece, de verde decupat peste albastrul munţilor Lotrului şi mă gândesc cu o caldă invidie câte nuanţe surprind  ochii lor de pictori pe dealuri, pe munte, pe cer.

Am privit-o pe furiş pe Angela în multe zile, pictând sau desenând în schiţă detalii de biserici, de case vechi, cu cerdac din lemn înnegrit. Îşi mişcă uşor buzele. Eu cred că Angela îi şopteşte pânzei linii, tonuri şi culori.