Searching....

Părea că-mi trecuse. Umbrele mi se jucau din nou peste prag, scârţâiau înainte şi înapoi, tăiau drumuri prin mine, peste mine. Am convenit să devin conciliantă şi să las seara asta să curgă obişnuit, cu luna într-un colţ sau peste tot, cu vârfurile stejarilor încremenite într-un antracit confuz.
Cu o foarfecă pe care o foloseam de obicei ca să retez crengile veştede ale plantelor mele, decupam paragrafe dintr-o carte motivaţională, ieftină şi colorată, care îţi promitea şi te lansa în propria-ţi dezvoltare cum lansezi o pietricică dintr-o praştie uzată. Le lăsam pe rând, câte una, pe masa din lemn nefinisat de pe terasa dinspre est a pensiunii. Pe deasupra lor, în lumina căzută, săltau ţânţari anemici, ameţiţi de amestecul crepuscular. Se roteau peste cuvinte şi le adăugau "i"-uri nefireşti. Mai sus, fluturi grei, întunecaţi, adulmecau prin geamuri lumina ce avea să-i piardă.
Cu palma lipită de inimă, ascultam trecerea. Citesc la întâmplare propoziţiile adunate pe masă. Nu sunt toate. Mă ridic să caut, nedumerită, bucăţelele de hârtie. Le găsesc creponate sub labele uriaşe ale ciobănescului pensiunii. Una îi atârnă în franjuri printre colţi. Mă priveşte. Scutură capul spre stânga şi spre dreapta repede, a joacă. Fac şi eu la fel. Se ridică. Le ferfeniţează şi pe cele rămase pe jos. Cu un gest scurt, i le arunc şi pe celelalte, de pe masă. Din toată inspiraţia unui prolific autor american se aleg câteva zdrenţe umede, crâmpoţite şi amestecate cu pulberea din amurg.
Asta-i tot pentru seara asta, îmi zic. Ştiu ce le voi spune mâine studenţilor.

Şezi, Bucşi, şezi!

Alte două cuvinte

Ascult trupa Taxi cam de pe când a apărut. Îmi plac vorbele atent muchiate, melodia de nicăieri, mai greu slăgăroasă. Găselniţa cu Cele două cuvinte m-a amuzat de la început. Ascultându-i acum câteva zile în maşină, am găsit şi eu nişte câte două cuvinte.

Vama Veche, Roşia Montană, Sighetu-Marmaţiei. Vama se înnoieşte iremediabil şi plecăm de acolo, la început de septembrie, cu spaima că la anul o să fie şi mai nouă. Vechi rămânem numai noi şi amintirile. Pozele. Poveştile dospite de la un ascultător la altul. Codiţele deşirate în culori şterse.

Roşia adună laolaltă oameni din două generaţii şi îi trezeşte ca pe o frumoasă din naţiunea amorţită. Una e generaţia mea şi cealaltă generaţia fiicei mele. Prima încă nu s-a scuturat bine de eticheta de "golan", cu care dealtfel ne mândream prin "90 şi reia marşul de acolo unde l-a lăsat in urmă cu peste douăzeci de ani. A doua se alătură părinţilor lor, acelora care îi adormeau cântând Mai bine mort decât comunist. A doua este marea revelaţie, balsamul, speranţa, semnul că se poate, este eleganţa în declaraţii şi forţa argumentului. Ei ştiu de ce au ieşit în stradă. Dacă îi întrebi, vei avea surpriza emoţionantă să vezi că au repere, că ştiu despre ce e vorba, că nu-s acolo ca să nu fie altundeva. Că întrebările lor sunt legitime şi răspunsurile, pe care tot ei le găsesc, valide şi puternice.

Sighetu-Marmaţiei mi-e acasă. De câteva ori pe an şi pe veci. De anul ăsta începând e şi locul Florii de colţ, festival de folk, frumos ca soarele peste Solovan. Câtu-i Maramureşu nu-i oraş ca Sighetu. A fost sărbătoare "pe centru". Până sara târzâu.

Cele două cuvinte, cu tot universul lor, mi-au ocupat vara. Mi-au pârjolit-o. Mă mai agăţ de firele roşiatice din apus să cred că şi mâine va fi senin şi cald.

De undeva îmi tot vin ştiri. Dau Delete şi reapar. Ca un carusel demodat şi scârţâit. Sunt veşti de toamnă, brumă şi must. Să vie, zic, dacă aşa s-au rânduit. O să-mi fie mai dor ca niciodată de vara asta despre care n-am avut prea multe veşti. M-aş duce s-o caut pe unde a mai rămas vreun rest, da-i departe rău. Mai şăzi şi tu, ar zice buna. 

Mai şăd, că ce-o mai rămas....

Atentie, se filmeaza!

Scriind, am atins cele mai nerecunoscute gânduri şi emoţii pe care le aveam. Era ca şi când m-aş fi suspendat deasupra tuturor întâmplărilor vieţii mele din ultimii ani şi aş fi avut, în sfârşit, clar, perspectiva. Scrisul meu era ca o lanternă care, pe măsură ce-şi creştea lumina, îmi dezvăluia înţelesuri de semne, de plecări şi veniri, de motive.

Încercări succesive, reducere la absurd, mersul invers, paşi mărunţi, amplificări şi simplificări, pe toate le încercasem. Soluţia drumului meu rămânea dincolo de formule matematice, de standarde, de modele general valabile. Aflarea ei îmi cerea creativitate, inovaţie şi eu mă simţeam pregătită să inovez, să dau forme noi mai vechiului meu fond.

Trebuie cumva să încep să amestec cele două lumi ale mele, cea de la Paris şi cea de acasă. Adică cea de acasă şi cea de acasă. Am senzaţia clară că le-am forţat să stea departe una de alta, că le verific prin comparaţie, că sunt nedreaptă şi crudă.

După două ore, ieşim în strada rece, golită până şi de frunzele căzute de dimineaţă, noi, niște scribi golaşi şi zgribuliți de atâtea încercări.

-Ne dezmorțim cu ceva?

Cred că aşteptam cu toţii întrebarea asta. Vittoria, italianca jumătate româncă este cea cu iniţiativa astăzi.

Mergem ordonaţi, ca nişte şcolari ceva mai răsăriţi, economisim cuvintele pentru peste câteva minute, când ne va fi mai cald. Se arată colţi întunecaţi dinspre apus şi simt cum vremea, întâmplarile de azi şi nerăbdarea de a termina scriitura, ne apropie şi fac din noi un bulgăre care creşte, creşte peste străzile Parisului, peste graniţe neconsimţite, peste ţări împărţite anapoda.

În faţa unui magazin de încălţăminte pentru copii, un băieţel plânge, lăsat pe vine lângă singură baltă apărută după ploile de zilele trecute. Nu are mai mult de trei ani.

Plânge cu sughiţuri şi bate apa din baltă. O loveşte cu ambele palme, una după alta. Na, na, na. Îşi murdărise acolo pantofiorii nou cumpăraţi. Mama râde şi îl încurajează. Îmi trec brusc prin minte mii de motive pentru care aş putea lovi apa, mă las lângă copil, încep să lovesc cu palmele deschise. Na, na, na. Închid ochii şi îmi scutur acolo, peste apa de ploaie de pe trotuarul din Paris, toate gândurile care mă ţin, mă poticnesc în mersul meu, care mă împovărează şi mă opresc din scrisul meu. Copilul se opreşte brusc, eu continuu. Se opreşte din plâns ca la comandă, dar reîncepe, râzând, jocul cu palmele peste apă. Simt cum se lasă jos, lângă mine alt trup, tremurând de frig. Nu deschid ochii, dar după voce o recunosc pe Irina. Apoi Boris, apoi Gustave. Apoi o voce pe care nu o mai recunosc. Deschid ochii. E mama băieţelului, care loveşte apa cu ambele palme, râzând, ne priveşte pe fiecare şi înţeleg că aşa ar vrea să arate lumea în care să-şi crească copilul.

Când ne ridicăm cu toţii, noi cei mari suntem tăcuţi, cu gândurile destrămate, el cel mic, eliberat de supărare, e vesel ca o zi însorită după ploaie. Îi salutăm pe micuţul răzvrătit şi pe mama lui, nu ne uităm deloc spre mulţimea de oameni oprită să privească scena, încercând să ghicească unde stă ascunsă camera ascunsă. Irina se opreşte cu faţa spre ei şi deschizând braţele le strigă: Opriţi războiul din voi!

Cadrul 1: Mulţimea încremeneşte.

Cadrul 2: Zâmbet condescendent.

Cadrul 3: Cadru plonje dinspre mulţime spre noi, şi mulţimea ne face mici, mici, mici, atât cât să nu se mai teamă.

Reveniţi la mesajul nefinalizat

Educaţia mea a fost să-mi aştept rândul. Generaţii întregi de Stai la rând- Nu intra în faţă- Eu am fost înaintea ta. Aşteaptă. Aşteaptă. Aşteaptă. Şi pentru asta, pentru că stăteam la locul meu, am primit, e adevărat, ce se cuvenea locului meu şi mi se spunea să fiu recunoscătoare. Când am simţit că vreau dincolo de locul meu, n-am  mai ştiut prea bine ce trebuie să cer, să aştept, pentru ce să mă ridic pe vârfuri, ce pierd, ce se cuvine şi  ce nu. Ce aşteptau ceilalţi de la mine. Am bâjbâit, uneori rezultatul a fost uimitor şi oamenii spuneau că m-am realizat, că m-am împlinit. Ce mai aştepti, adică ce vrei mai mult? Şi eu habar n-aveam cum arată drumul, nici cum am ajuns până acolo. Mă miroseau, să simtă, să amuşine succesul. Şi eu mă roteam împrejurul meu, neînţelegând ce dibuiau ei cu mirosul lor fin de oameni versaţi, trecuţi, lucraţi, lustruiţi.

Privesc strada, încerc să scriu, nu pot, şi neputinţa asta mă înfurie, sau poate nu e asta, copilului din mine îi vine să plângă pentru că se simte abandonat şi singur, adultului i se face dor. Cer o pauză. Pe culoar e linişte. Mă opresc lipită de zidul rece, înalt, vechi, respir rar, dar nu ţine, încep să mă zgudui de plâns. Înfundat, înăbuşit, muşcând, încercând să-mi opresc cu palmele strânse peste tâmple, gândurile, aducerile-aminte, nădejdile. Peste zidul din faţa mea se întinde alb, un alb vâscos, cleios, peste care curg, în zigzag-uri care se amestecă, umbre, culori, guri schimonosite care-mi ordonă, jumătăţi de feţe pe care nu pot să le recompun, palme deschise, ademenitoare, paşi care se pierd. Mă reped cu tot trupul spre zid, îmi proptesc braţele în el, adun muchiile, îl mototolesc, îl redesfac, îl netezesc şi îi mângîi urmele şifonate, culorile prelinse. Rămân un punct mic, mic de tot, lângă zidul rece, vechi, alb-cenuşiu, neclintit, de neclintit.

Când încep să se audă voci dinspre uşile greoaie ale încăperilor, mă ridic, mă scutur şi mă reped spre baie, să nu o ocupe careva şi să rămân cu lacrimile prinse în rimel. Mă privesc în oglinda cu urme de argint, zâmbesc şi îmi întorc gândurile din ghemul lor greu, încâlcit, spre lumina zilei, brusc, cu bucuria regăsirii drumului. Fir nevăzut, întins dintre apus spre răsărit.

Joc de copil

"Ţară, ţară vrem ostaş…..Pe cine, pe cine?”Nici nu trebuia să-mi aud numele, mă aruncam de una singură spre salvarea celorlalţi. Lanţul de oameni se făcea din ce în ce mai puternic, creştea din ce în ce mai mult. Mă găseam în vâltoare şi forţa ei ameţitoare mă făcea să cred că sunt şi eu puternică. Abia la destinaţie, când totul se oprea, simţeam groaza şi greaţa din stomacul meu. Abia când totul se oprea, mi se părea că eu nu aparţin, că nu e loc, începeam să zgârii pereţii, să mă agăţ de orice fir spre ieşire, să caut aerul bun de respirat. 

Am învăţat să înot singură, în apele reci şi deşălate ale Izei. Indecisă şi zurlie, ca mai toate fetele de prin satele de pe malurile ei, Iza şlefuieşte, însă, cu tenacitatea ritualică a marilor asceţi, piatră cu piatră. E un amestec de sfinţenie şi de frivol, de curat şi de malefic, apa asta care îşi ia în fiecare an, fără nici o abatere, jertfele ademenite înspre vâltori. Niciodată aceeaşi, niciodată aici. Mă trăgeam dinspre un mal către celălalt, peste pietre mari, cu muchii aliniate, peste pietre mici, mărunţite, nisipoase, care-mi sfredeleau tălpile. Apa mă străbătea tăioasă, repede. Ajungeam dincolo, aproape de celălalt mal, unde apa era mai adâncă şi mai iute. Picioarele mă ţineau cu greu contra curentului şi forţei uriaşe. Mă lăsam pe vine, apoi mă întideam de-a lungul apei, în ciuda curgerii, scoteam din apă stânga, o roteam de-a lungului corpului meu, spre cap, pe lângă ureche, o duceam înapoi în apă şi atingeam pietrele să mă asigur că pământul e acolo. Apoi dreapta, tot aşa, cum îi văzusem pe cei care înotau liberi, în mişcări line, dar hotărâte, pe lângă ureche, pe lângă cap şi-apoi în apă. S-a întâmplat într-o zi, nu mai ştiu la cât timp după ce făcusem mişcările astea zi de zi, ore întregi, să-mi alunece mâna şi să nu mai ating pietrele. Într-o clipire de secundă, s-au aşezat deopotrivă în mintea mea spaima de a nu mai simţi pământul şi gândul voit de a nu-l atinge. Am ţinut-o aşa minute bune. Plângeam. Îmi curgeau lacrimile în apă, le simţeam sărate, îmi tăiau respiraţia. Înghiţeam lacrimi şi apă bună, dulce de râu de munte. Înotam în susul râului, nu înaintam deloc, dar eram la suprafaţă, înotând, rotindu-mă, mişcându-mă slobodă, simţind poate pentru prima oară întreagă forţa corpului şi a minţii mele.

Înot. Plutesc pe apele adânci, necunoscute. Mi-e din ce în ce mai greu să rămân la suprafaţă. Cei din jurul meu văd altceva. Mă aplaudă pentru că stau atât de uşor acolo, deasupra apelor tulburi, stăpână pe mişcări, ducându-mă unde vreau, când vreau, uşor, în largul meu. Respir din ce în ce mai greu, m-aş lăsa purtată la întâmplare, dar mi-e teamă de adânc şi de ceea ce ar putea spune ceilalţi. Efortul meu, sacrificiul meu nu se văd, nu se simt. Tot ce las să se vadă este uşurinţa cu care rămân deasupra lucrurilor, în siguranţă, zâmbind.