Le va potopi pe toate...

Ploile de peste oraş nu contenesc de zile bune. Se umbreşte la început pământul sub nori uşori, gri-albăstrui. Vântul adună de prin toate colţurile scame umede şi le îngrămădeşte în vâltori, apoi le lasă  de capul lor, să se scuture în voie oriunde îşi aleg.

Neiertătoare, lasă falduri grele peste ziduri scorojite, pe care le desprind în bucăţi gata înmuiate şi le aruncă pe trotuare. Bolborosesc înciudate picăturile şi se reped sălbatice spre pământ. La ce s-or fi gândit oamenii adăpostiţi în staţii de tramvai, sub porţi şi streşini, ce popas or fi făcând printre nedumeriri, temeri, tristeţi?
E fascinant pentru mine să privesc şi să încerc să ghicesc. Oraşul e plin de contraste. Poţi la fel de uşor să întâlneşti chipuri care păstrează fineţea liniilor descendenţei aristocrate, cu o armonie interioară şi stăpânire de sine pe care doar educaţia prin generaţii le poate forma, alături de chipuri anoste, cu priviri în cel mai bun caz goale, dacă nu încrâncenate sau de-a dreptul ostile.

Ploaia dă semne că a obosit, dar numai ce ies oamenii de prin ascunzişuri şi iar se pune de potop. Îşi râde de paşii lor împleticiţi printre bulbucii coloraţi, se joacă aşa cu ei de două-trei ori până îi pierde pe după uşi şi porţi.

Dacă ploaia te prinde în casă,  îţi acoperă repede geamurile în mii de şerpuiri translucide şi te provoacă să te joci dând forme noi lucrurilor şi oamenilor.
Când eram copil, mă jucam de-a Ghici când tună. Urmăream zig-zag-urile de lumină cu uimire şi teamă, apoi aşteptam duduitul înăbuşit sau plesnetul ca de bici, puternic şi aproape. Număram secundele-distanţă şi învăţasem că uneori, aproape în acelaşi moment în care lumina se răsfiră în milioane de vine, se aude şi tunetul asurzitor, cu tot alaiul de zdrăngăte, de parcă cerul cu totul, ca o oglindă veche, s-ar prăbuşi în bucăţi peste pământ.

Hăituiţi de vântul dinspre apus, norii lasă ploaie caldă de iunie. Ziua se închide şi lasă loc şi timp de negură vătoasă.
După ce ploaia stă,  ies porumbeii şi sub dansul aripilor lor grăbite zidurile îşi zvântă griul, dârele umede dispar în aburi calzi, încolăciţi pe după crengi îmbrobonate.

Dacă ploaia te prinde în câmp deschis, poţi vedea tot alaiul de pregătiri şi apoi dintr-o dată, fără să bagi de seamă, norii se despletesc peste lanuri. Le vezi cozile grele de apă şerpuindu-se, apoi curgând drept şi fără oprire peste toate.
 

Glossă

Bucureştiul este un oraş împărţit între eleganţa stilurilor arhitecturale ale secolelor XVIII-XIX sau mai încoace, ale perioadei interbelice şi derizoriul amalgamului a ceea ce se vrea minimalist modern. 

Plimbările lungi pe străzi ca Popa Rusu, Armenească, Dimitrie Racoviţă, Sfântul Ştefan, Plantelor, te desprind cu totul de obişnuitul peisaj mono-ton  şi îţi dezvăluie poveşti de familie veche, păstrate între ziduri şi arcade. Copacii bătrâni umbresc străzile în reverenţe lungi şi maiestuoase, deprinse de pe vremea când felinarele se aprindeau la ora la care începea viaţa din micul oraş. 

O clădire în restaurare în stil Art Nouveau, o alta cu aer interbelic, câteva case care şi-au uitat perdelele grele peste ochiuri împăienjenite, străzi liniştite şi nicăieri nici un om. E duminică şi chiar şi cei ce ar fi putut fi s-au aşezat în chaise longue-uri împletite, lângă ibricul cu cafea turcească, poate în vechea bibliotecă, tapetată în tomuri rămase peste generaţii sau pe terasa ascunsă străzii, cu balustrade din piatră sculptată, atinsă acum de ploi şi vremuri.

Unele case se ascund, îmbrăţişate cu totul de iederă, lăsând doar ici-colo dezvelită câte o punte spre lumină. Altele, ca nişte bătrâne şi cochete doamne, lasă la vedere poarta, grădina cu plante crescute în voie, ziduri măcinate, frontoane sculptate, travertine şi arce la intrare, luminate de felinare din fier forjat îmblânzit cu sticlă colorată care cuprinde lumina şi apoi o deschide în raze.

Intri dintr-o stradă într-alta, te opreşti mult timp în faţa câte unei case, o admiri, o răsfeţi din priviri, te imaginezi amfitrion. Prin dreptul altora treci mai grăbit, să nu stârneşti neliniştea ochilor care te urmăresc, întrebători şi un pic înspăimântaţi. 

Nu te ştiu, nu faci parte din lumea lor. Au mai rămas doar ei, stingheri într-un oraş pe care nu-l mai recunosc şi care îi pierde fără urmă de remuşcare.

Traversezi pierdut, căutând alte şi alte dovezi de stil şi eleganţă, păşeşti atent peste şine de tramvai, ridici privirea spre construcţia din faţa ta, dojenitoare şi superioară, lucindu-şi feţele de sticlă în lumina zilei şi tăindu-ţi respiraţia cu scheletul ei metalic, perfect muchiat.

Se înalţă mult peste cele de mai dinainte, iese obraznic peste trotuare, nu respectă nici un aliniament. Tu te întrebi revoltat cum e posibil, cine a eliberat o astfel de autorizaţie şi când îţi dai seama că e doar o altă întrebare din şirul celor care stârnesc nepăsare, îţi continui drumul. E opţiunea ta: poţi să te reîntorci pe străzile încoronate în verde sau poţi să te strecori cu priviri absente spre casa ta, aflată la răspântia dintre cele două lumi. "Tu te-ntreabă şi socoate"...

Povernei, 2. Acolo exista o clădire pe care o admiram de câte ori tăiam drumul dinspre ASE spre Iancu de Hunedoara. Tăbliţa cu numărul casei şi numele străzii era în alt fel decât al celorlalte case. Şi cum despre multe alte vechi şi frumoase construcţii nu ştiu nimic, nici istoria lor, nici povestea locuitorilor lor, despre aceasta am aflat abia în luna mai că este vila Rosetti-Stolescu. Am aflat printr-o întâmplare care mi-a zdruncinat din nou speranţele că ţara asta ar putea păstra istoria ca pe lecţia cea mai de preţ. De la ştiri. În spatele reporteriţei care stătea de vorbă cu o doamnă arhitect, se dezgoleau mormane de moloz din ceea ce a fost...casa Rosetti-Stolescu. Una dintre puţinele case bucureştene păstrate din perioada de trecere de la stilul academist, caracteristic celei de a doua jumătăti a sec. XIX, la stilul naţional al perioadei urmaăoare, cunoscut si sub numele de stil neo-românesc. În interior oglinzile erau din cristal, ca şi unele dintre geamuri. 

Povernei 2, spune reporteriţa şi mie nu-mi vine să cred. Nici fiicei mele, care ştia la fel de bine construcţia. Ascultăm cu revoltă, cu mînie împotriva a nu ştim ce şi a nu ştim cui. Consternate abia când un individ în geacă neagră de piele, în total contrast cu doamna intervievată mai devreme spune că nu înţelege de ce atâta tevatură. Aici se va ridica cea ma frumoasă clădire de birouri. 

Încerc să pătrund cu puţina mea cunoaştere despre urbanism miezul problemei, dar Amalia mea mă opreşte când mă întreabă: Şi de ce zici să mă întorc în România? 

Poate tocmai de aceea, să fim cu unul mai mulţi cei care ne dorim casa Rosetti şi nu clădirea de birouri. Cristal şi nu sticlă prinsă-n termopan. Doar că ştiu şi eu că în România acest tip de atitudine, revolta şi civismul, sunt sortite ridicolului, oprobriului edilitar. "Nu spera şi nu ai teamă"...

Alte străzi, alte destine. Câini de pripas şi case părăsite, în care şi-au găsit adăpost ţigani, care au adus cu ei obiceiurile lor de nomazi. Stau adunaţi în ciorchini ciocolatii în locurile unde odată erau geamuri. Au rămas doar arcadele cu elementele lor decorative, scrijelite şi aproape pierdute. Un nume sau un an de prin secole trecute abia dacă se mai păstrează cu totul întâmplător pe frontispiciul clădirii. Se strigă unii pe alţii, fac acrobaţii şi nu păţesc nimic, dispar apoi în spaţiile umede, afumate şi înnegrite ale încăperilor înalte şi coboară în stradă, mai mult rostogolindu-se, în lipsa treptelor, care s-au sfărâmat bucată cu bucată.
Aerul împrospătat aduce mireasmă de floare plină, tei şi iasomie. Îţi pare că  nu se potriveşte deloc cu strada, că aşa cum o femeie alege cu grijă parfumul pentru fiecare ţinută şi eveniment, tot aşa şi casele ar trebui să respecte ierarhii şi reguli. Acestea de aici, cârpite cu pământ peste brâuri decorative şi îngenuncheate de indiferenţă şi ignoranţă, îşi cer dreptul la privilegiile avute cândva, pierdute pe nedrept şi de care trecătorii nu-şi mai amintesc. Îşi cer dreptul la parfumul vechi, de epocă înfloritoare, care li se potrivea de minune şi care înfiora aerul în serile cu bal. "Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe"...

Mai sunt şi străzile pe care trăiesc, oarecum laolaltă, familii care poartă pecetea şi eleganţa genealogiei,  alături de vecinii lor, nou veniţi de prin cartiere înfundate, mutaţi în casele de care încă nu se dumiresc că sunt ale lor.
Ghiceşti uşor care unde stă, după obloanele grele lăsate peste geamuri în semn de apărare faţă de muzica revărsată fără oprelişti prin ferestrele deschise larg către lume.
Structura populaţiei unei societăţi afectează în mod direct educaţia. Neancoraţi de vreo valoare transmisă din generaţie în generaţie, mai tinerii orăşeni caută în afara lor, devin demonstrativi şi ofensivi. Amăgiţi de străluciri, nu discern lucurile, nu fac diferenţe între oameni, totul e cu adresare persoana a II-a singular şi viaţa curge fără prea multe întrebări. "Cu un cântec de sirenă lumea-ntinde lucii mreje"...

Casele din Bucureşti rămân să vegheze şi să ducă, atâta vreme cât le este îngăduit, povestea oraşului de ieri, a oraşului de astăzi, ameţitor carusel între lux şi decădere.

Ploier

Mirosul reavăn de pământ, de trunchiuri şi frunze îmi înviorează gândurile şi scrisul. Se scutură verdele proaspăt de ploaie aşa cum îşi scutură fetele părul, râzând, adăpostite pe sub vreo streaşină, de pe care se revarsă dincolo de pantofiorii lor şuvoiul adunat, repede şi cald, la sfârşit de mai.

Trec umbrele pe lângă geamul meu ca într-o paradă multicoloră. Mai mici, mai mari, cu flori sau linii, cu desene şterse şi cârpite. Altele sobre, elegante. Unele şontâc- şontâc, cu oscioarele despicate de vreo rafală zănatecă. Încerc să ghicesc cine sunt proprietarii fiecărui mic coviltir. Doamne greoaie, cu sacoşe încireşate, cupluri grăbite, tinere deci, zgâriind cu câte o gămălie de spiţă zidul clădirii, domni în vârstă ale căror umbrele negre şi mari se mişcă preţ de secunde bune dinspre dreapta spre stânga geamului meu.

Bunica le numea ploiere. Doar se foloseau pe ploaie. Cea care o apăra de vipie era umbrela. Doar îi ţinea de umbră. În Banat, aşa spuneau şi bunicii şi părinţii. Şi-or mai fi spunând şi azi, dacă nu i-o fi stins lumea.

E bună ploaia la oraş. Îmi miroase a acasă şi atunci iau repede prima carte de pe raft şi mă ghemuiesc pe terasă, cât mai aproape de aerul împrospătat.

Maşinile lasă dâre zimţate, mai mari sau mai mici, în umezeala şoselei. Alte şi alte urme se desenează cu repeziciune, se acoperă unele pe altele, înspumate.

Tramvaiul îşi urmează drumul fără să aibă vreun concurent. Câte un vatman mai puţin norocos schimbă macazul spre drumul pe care l-a învăţat pe dinafară.  Staţiile sunt aceleaşi, oamenii la fel. Îi recunoaşte şi se miră doar de noii veniţi.

E un du-te vino. Maşinile zboară într-o direcţie, frunzele se apleacă în alta, se unduiesc, se retrag şi se chircesc de greutatea ploii. Pătrunde umezeala în trunchiuri de copaci, în ziduri aburinde, în piele, în oase amorţite.

Norii albi, pufoşi, ca nişte jucării de copil cuminte şi care se jucau de-a v-aţi ascunselea pe după acoperişurile vecinilor, s-au înhăitat cu mai marii găligani, înnegriţi de tunete, turbaţi de vânt şi au luat-o cu toţii, de nebuni, peste case. Bufnesc, trântesc, scuipă, se reped, se împiedică înciudaţi şi se deşiră de-a lungul, de-a latul, peste lume. Ce de lume, ce de lume!

Se mai aude doar şuieratul maşinilor despicând apele amestecate cu flori şi frunze. S-a oprit totul. E rândul teilor, al salcâmilor, al iasomiei să curgă peste străzi. Se amestecă şi se joacă dulce de-a ghicitul. Spre înserare, nici urmă de nebunii coloşi de abur, năuciţi de căldura trotuarelor şi care au slobozit urzeala de ape de mai devreme.

Pe acoperişul din vecini, porumbeii scutură pene albe, sidefate şi se aşează de cuib. Verdele crud s-a închis şi stă nemişcat. Mai luceşte doar pe ici, pe colo, sub broboane limpezi de amurg. O pisică slobodă, mică şi deşirată ca un fuior pierdut, tremură sub dudul bătrân şi se scutură la fiecare picătură alunecată leneş de pe frunze. "Ah, nu mai încetează ploaia asta o dată!"

Ritmuri

Ceasul meu nou ticăie. Tic-ticăitul lui m-a surprins. L-am ridicat cu tot cu lănţişor la ureche, să-l ascult mai bine. Număra indescifrabil. Nu înţelegeam dacă-mi creştea sau îmi descreştea ora.
M-am aşezat să scriu  şi tastele au început şi ele tic-ticăitul lor inegal, repezit, indecis. Aducerile aminte veneau înspre cuvânt şi bumbul rotund de pe masa mea numai cât le aţâţa.
Am aşezat ceasul alături, pe masă, să-mi dea tactul. Cu sticla bombată şi jucăuşă, se rostogolea cu totul şi stârnea timpul. Acum mi-l fura, acum mi-l lăsa deşirat în rotocoale peste tot prin încăpere, prinse-n păr, pe la colţul ochilor, pe degete, ca inele.

Îl prind în palmă să-l domolesc şi-l duc iar la ureche. Se joacă năuc, mă ameţeşte, nici nu-i pasă că-l strâng, bufneşte printre degetele mele.
Râdem amândoi plin, mai hohotesc eu, mai tic-ticăie el un pic. Eu mă opresc, el nu.  Mă uit pe furiş, mă prinde. Scriu. Mă prinde.
Ştiu ce vrea... să alerg mai iute. Mă prefac că nu înţeleg şi bat rar, mă opresc, repornesc, apoi alerg iar.
Egal şi aproape, ticăie ceasul meu, balon de săpun.

Dictare

La kilometrul zero al Bucureştiului, cântă în unele seri, la mandolină, Gică Marinarul. Pasajul pietonal adună şi apoi slobozeşte notele şi vorbele când spre intrarea dinspre Lipscani, când spre Biserica Sf. Gheorghe. Dacă ai răbdare să îl asculţi, te răsplăteşte cu câteva frumoase lecţii de cavalerism, cu amintiri despre altă lume, cu fado-uri Amalia Rodriguez, cu canţonete învăţate de la tatăl său, italian de fel.

Ti-e parcă şi teamă pentru el, aşa captiv în frumuseţe şi în vreme, că l-ar putea jefui sau doborî uşor oricare dintre cerşetorii titulari ai centrului istoric. Magnetic monumentul lui Baraschi!

Ne oprim şi stăm multă vreme aşa, să-l ascultăm şi se bucură ca de nişte oaspeţi pe nepusă masă, dar dragi. Se revoltă blând la gândul că "nu mai e ce-a fost" şi şlefuieşte-n vorbe pe care nu le-a spus de mult, pentru că cine să-l asculte pe el... Mă duce cu gândul la bunicul cu monoclu, aşa şic cum e şi el.

Mă duce cu gândul la poveşti, la oameni de-a devăratelea, aşa cum trec ei pe lângă ei.

Rola se desface încet, scrâşnind, scârţîind şi actorii în mişcări sacadate, rupte, contorsionate, trec dinspre centrul vechi spre nou. Coboară treptele încremenite, cu chipurile lor asemenea şi urcă spre dreapta alte trepte, singurele pe  care le-au învăţat pe dinafară. Spectacolul mă ameţeşte, muzica de mandolină în tremolouri se sparge de ziduri şi de chipuri şi străbate greu, foarte greu, către aerul înserat.

............................................................................

Ce face diferenţa între o femeie frumoasă şi o alta la fel de frumoasă? Atitudinea.

Îi priveam pe milanezi pe stradă. Luminoşi, cei mai mulţi cu un ceva de mereu vacanţă. Am adoptat rapid atitudinea şi mi-a fost incredibil de bine.

Zilele trecute, pe la coloanele de la Romană,  păstrându-mi atitudinea, îi priveam pe oamenii noştri. Viaţă ponosită, între claxoane şi cozi la covrigi, asta îmi inspirau. Şi îmi părea atât de rău! Pentru că sunt frumoşi, pentru că sunt inteligenţi, pentru că e nedrept.

Şi după câţiva paşi, privindu-mă în vitrine, am înţeles ce face diferenţa. Mă contopisem.

....................................................................................

La Colţea se face frumos. Cu grijă pentru detalii. Cu grijă pentru suflet şi trup. Calfe şi zidari şi peste mai toţi un meşter de lumină, culoare, forme şi spaţii, reconstruiesc, modelează şi aşează peste temeliile vechi tot frumosul pe care locul l-a avut cândva.

Cu ei, în fiecare zi şi la orice oră, un român venit din "afară", directorul de lucrări, cere oamenilor spitalului lucruri pe care el le simte şi le ştie fireşti. De exemplu, udatul plantelor de curând amenajate, încă fragile şi neobişnuite cu pământul nou în care au fost aduse. "Eu am o fişă de post în care nu scrie că trebuie să ud plantele", îi spune una dintre doamnele de la administrativ.

Şi mai caută şi-n ziua de azi, dacă nu s-or fi prăpădit, fişa de post în care scrie cine trebuie să ude plantele. Aşa că stă să le îngrijească directorul de lucrări. Să mai dureze renovările măcar până s-o sfârşi vara...

"De tehnologia materialelor voi aţi auzit?" mai încearcă el, privind spre coloanele îmbrăcate într-un alb de sub care izbucnesc umbre. Tinerii muncitori, convocaţi "în faţă", nu găsesc sprijin pentru privirile lor, nu reuşesc în grabă să găsească nimic nici la litera "t", nici la "m". De alăturare nici nu poate fi vorba.

"În vremea lui Ceauşescu se învăţa în şcoală....nu ieşea un muncitor să nu ştie despre materiale şi cum să le folosească", tună românul prea înstrăinat, în continuare. Mulţi dintre cei aspru certaţi acum, în curtea din faţă a spitalului Colţea, abia se năşteau la schimbul dintre ştafete.

Încerc să mă retrag după o "tehnologie" pe care am învăţat-o, îmi reuşeşte şi promit din mers să mai trec pe la ei. Ies în stradă, mai întorc privirea încă o dată spre construcţie şi oameni şi pun de un proiect: "Case în devenire şi oameni în construcţie".

................................................................................

Au început şi la noi, în ultimii ani, să fie puse în valoare clădiri, mai vechi sau mai noi, prin sisteme de iluminat exterior, care să accentueze detalii de arhitectură, decoraţiuni, texturi. E frumos să treci seara şi să descoperi arcade, caturi, canaturi şi creneluri pe care eşti prea ocupat să le vezi în drumul tău de dimineaţă.

Peste drum de Biserica Sf. Gheorghe, clădirea de la intersecţia I.C. Brătianu cu Lipscani, renovată nu demult, a căpătat la sfârşit şi brâuri de lumină care s-o arate lumii. Doar că, ceea ce reflectoarele ridicate spre ziduri scot la iveală, este un finisaj prost făcut, neîngrijit, cu burţi de tencuială şi denivelări în care lumina se împiedică, se poticneşte, se risipeşte. 

Mă gândesc ca ar trebui să citesc serios despre wabi sabi. M-ar ajuta să înţeleg, să accept, să păstrez. Atitudinea.