Vissssscol

Spadasini tăcuţi, încrâncenaţi şi îndârjiţi, copacii îşi încrucişează ramurile îngheţate, albite brusc de viscolul amiezii. Se apleacă unii spre alţii, se retrag şi pornesc atacul din nou. Povară grea şi albă li s-a lipit din creştet până-n pământ. Bradul bâtrân dă exemplu de eleganţă şi demnitate. Se clatină doar atât cât să nu zădărnicească viscolul, dar să fim totuşi bine înţeleşi. 

Iedera dezgolită, încleştată peste ziduri gri, vătămate, aţine calea fulgilor mari şi grei, îi prinde cu degetele ei lungi, subţiri şi noduroase şi începe să toarcă fuior după fuior de lână înstelată.

Deschid fereastra pictată ca-n cărţile cu poveşti ruseşti, cu chenar alb şi greu, şi îmi spăl faţa şi părul şi gâtul şi pieptul în zăpada proaspăt troienită peste pervazul meu. O simt caldă, apoi îmi cuprinde simţurile toate şi le înţepeneşte, le ascute şi mă face să tresar de durere. 

Femeia-n casă povesteşte-te despre nămeţi şi oameni, despre curtea ei şi cum nu mai vine domle nici o maşină să te ducă până la gară. Ridică ochii din cămăşile pe care se chinuie tare să le calce fără dungă şi tace. Mă priveşte, eu închid fereastra, scutur picături peste tot, îi zâmbesc şi o las singură în încăpere. Se troieneşte pervazul iar, în câteva minute, dar ore întregi se aude apoi doar sfârâitul tălpii încinse peste cămăşi.

Oameni

Petre ne învaţă dansul românesc şi italian, descompunând mişcări, paşi, ritmuri, pe înţelesul tuturor. Pluteşte şi din plutirea lui îi cuprinde pe toţi cu privirea, iar când coboară, ordonează paşii bătuţi în dezordine. Cu un umor cald şi molipsitor, corectează fiecare poziţie, îţi îndreaptă spatele şi îţi ridică bărbia, ca să capeţi încredere şi să ţi se pară totul joc. Împleteşte braţele şi aşează elegant, cu graţie, palmă peste palmă, privire în privire şi începe să numere încet, ritmat şi apoi, pe nesimţite, porneşte muzica, numărând mai departe până când paşii curg uşor şi locul începe să se umple de melodia săltată, îmbietoare la dans în pereche, în linii drepte sau şerpuite, cu tonuri de tarantelă veche sau horă bătută moldoveneşte.

Ile ne arată cum vorbeşte cu păsările. Pe drumul de ţară de pe malul Lotrului, gâştele, curcile, raţele, ademenite de ultimele fire de iarbă, abia dacă se mai văd din praful stârnit în rotocoale de copiii porniţi ceată spre urcuşul dinspre livada de mere zemoase. Ile ne face semn să rămânem în urmă şi să tăcem chitic. Îşi întinde gâtul, ridică sunetele, le subţiază din ce în ce, apoi le îneacă şi le scoate din nou prelung, semn de pericol. Păsările se opresc toate la semn, ridică spre aceeaşi direcţie capetele, rămân aşa nemişcate secunde bune şi brusc se adună una lângă alta şi aleargă  împleticite, îngrozite, strigând către ogradă, de erete şi de ulii.  Mă minunez tare de lucrurile pe care le ştie Ile şi de felul în care le înţelege. Mi-ar fi plăcut să cresc atât de aproape de pământ, să-i recunosc sevele şi să-i înţeleg graiurile. Mă uit cum Ile doar ce se apleacă spre ierburi şi adună cimbrişor bun de pus în fasolea aburindă, pelin de adunat smocuri în vadra cu vin, mentă şi gherghină bună pentru inimă. Îmi arată şi bobiţele ademenitoare, cu must otrăvitor, roşu ca cel mai aprig sânge. Învăţ numele plantelor de leac crescute sălbatic şi din plin, gata să se dea oricui le vrea şi mă gândesc pe care dintre toate să le aleg şi să le aşez de alean peste suflete ofilite şi gânduri înverşunate în neiertare.

Ora de culoare

Într-o singură săptămână, versantul împădurit din faţa terasei, şi-a coborât verdele în galben chihlimbar. Acum e un amestec de vară întârziată şi toamnă sosită la vreme.

Cobor şi eu la ora de culoare, cum îi spune Angela. O ascult şi închid ochii şi trasez uşor, peste toată foaia, linii uşoare, curbe, în creion. Unesc câteva în duct continuu, ca să prindă formă de floare, de frunză sau de pom, apoi le umplu de culoare, după cum mă îndrumă Angela: în complementarele galben şi violet, apoi roşu şi verde. Neutrele luminoase, obţinute fiecare din amestecul a câte două dintre complementare prind desenul în margini. Una dintre culori, cea mai luminoasă, stă în centru, să ademenească uşor privirea oricui o trece. Petele de lumină le-am aşezat spre în sus, pe cele întunecate jos, spre pământ.

Într-un alt desen, am dat contur continuu copacilor, frunzelor, florilor, apoi le-am umplut, ca pe nişte gogoşari de toamnă, cu tot felul de verzuri făcute din galben cu albastru şi apoi adunate cu oranj, pentru căldură, cu albastru sau violet pentru rece. Paletele se colorau, ameţite de îndrăzneala noastră, şi în câteva secunde pensulele roteau alte culori peste cele rămase.

Angela, "gospodina picturii", cu şorţul atins de culori, întrerupte de cusături şi buzunăraşe, ne spune despre impresionişti, care realizau amestecurile de culori direct pe lucrare şi nu pe paletă. Ne arată şi facem şi noi la fel. Amestecurile ies vibrante.
Angela înmoaie pensula mare în roşul pe care îl lasă sacadat peste pânză, apoi galben peste tot, în apăsări succesive. Şi dintr-o dată oranjul vibrează, prinde privirea. Amestecul se face pe retină. 
Încerc şi eu, de una singură, ascunsă de ceilalţi, ca să mă bucur de culori ca de ciocolata mâncată pe furiş acum câteva zile. Toată, toată...
Galben şi negru şi îmi dă un verde greu, de deal de Lotru pe înserat.
Roşu rece şi albastru pentru violet.
Verde cald, mătăsos ca iarba în primăvară, dacă îl las să curgă înspre galben.
Verde rece, dacă-l pierd înspre albastru.
Roşu voluptate. Verde liniştitor. Albastru de vară. Galben-galben.

Mă întorc pe terasa unde Angela pune lumina zilei în sticluţele ei pline ce culori. Scoate pensula grea şi fire de culoare se preling pe marginea pânzei, iar preaplinul se lasă greu în mijloc şi cresc amestecurile de cald şi de rece. Retina se obişnuieşte secundă după secundă să cuprindă, după roşu şi albastru, violetul, după galben şi albastru, verdele, după roşu şi galben, oranjul lumină. Schimbă pensulele subţiri sau pe cele groase, de văruit şi pânza absoarbe nesăţioasă tot ce primeşte.
Privesc împreună cu Angela şi cu Ile colajul rece, de verde decupat peste albastrul munţilor Lotrului şi mă gândesc cu o caldă invidie câte nuanţe surprind  ochii lor de pictori pe dealuri, pe munte, pe cer.

Am privit-o pe furiş pe Angela în multe zile, pictând sau desenând în schiţă detalii de biserici, de case vechi, cu cerdac din lemn înnegrit. Îşi mişcă uşor buzele. Eu cred că Angela îi şopteşte pânzei linii, tonuri şi culori.

Întronaţi peste Lotri

Sunt foarte atentă la detalii. În orice spaţiu m-aş afla, prind repede amănuntele, de aceea mi-e uşor apoi să descriu locuri şi oameni. Viaţa mea toată e făcută din detalii dinamice. Îi învăţ pe copii să vadă, să privească zâmbind în jurul lor, deschişi să pătrundă ce alţii n-au pătruns. În natură nimic nu e inutil. Toate sunt şi cresc la locul lor. Spre deosebire de oameni, pervertiţi de sensuri şi semnificaţii, natura nu aglomerează, nu adună de dragul de a avea.

 Privesc mobilierul din camera de pensiune în care stau pentru câteva zile. Comoda mare e absolut inutilă, ca şi oglinda prea mică şi nefiresc aşezată, astfel încât tot ce se reflectă în ea este partea prinsă între gât şi abdomen. Mă gândesc repede la ce alte soluţii ar fi avut proprietarul, cu aceleaşi costuri. Rafturi discret aşezate pe pereţi la niveluri diferite, cufere-fotolii, o oglindă mare, clară, pe tot peretele, care să lumineze şi să amplifice spaţiul.

Ies pe terasa generoasă care se deschide spre Munţii Lotrului, unde nimic nu trebuie repus, reaşezat, remodelat. Etajul de foioase se proiectează atât cât trebuie ochiului peste acele brazilor deşi şi plini de verde. Răzleţe pâlcuri de arbuşti cresc printre umbre şi trunchiuri bătrâne, protectoare.

Mă las în voie. Ascult cum vorbesc despre casă, bărbat şi copii, despre întâmplări din oraş şi apoi râd plin bucătăresele de jos, printre tocături şi clinchete de inox, tablă, sticlă. Las să urce până în mine toate sunetele, le amestec cu muzica de fado din boxe. Fumul lăsat de cuptorul pe care se fierb mâncărurile se ridică şi estompează verdele picurat cu galben de răpciune. Se amestecă melodia şi vorbele bucătăreselor cu frânturi din joaca copiilor, cu umbrele pădurilor Lotrului întinse peste şosea. Deschid braţele, ochii şi inima, să le primesc pe toate, aşa în amestecul ăsta, să le pun la păstrare şi apoi să le dezvălui una câte una când îmi va fi negru şi urât, aşa cum adună bucătăresele de jos legumele în borcane transparente, pentru zilele grele şi scurte.

Culori

Pentru că nu ştiu să pictez, încerc să scriu. Cuprind imaginea în vorbe învăţate acasă în Maramureş, pentru că aşa mi se pare că sunt mai aproape de culori. Când pierd nuanţele, mă întorc la paleta lui Ile, prietenul meu pictor vorbitor, lângă care pot să stau timp nemăsurat să ascult despre Zăvidenii Americii ei de Americă, şi să-mi rup gândurile în culori pure, amestecate, ieşite din pânze peste pietre de râu, culcate în linii orizontale sau crescute din pământ spre ultimul rod al arborelui său genealogic.

"ţă carte, măi tată, măi..." Şi apoi zice despre fraţii lui toţi mai mari şi despre el, rămas lIle ăl mic."fire-ai a dracu cu bidineaua ta, ne-ai luat pe toţi...".

Mi-e frică să mă ating de pânză chiar şi după ce Amalia a umplut impulsiv chenarul în auriu peste marron-ul cald stângaci întins de mine mai devreme. Stă pânza începută de un an şi pentru că mi-e mai uşor cu vorbele, îi povestesc din când în când cam ce aş visa eu pentru ea. Şterg şevaletul de praf, verific atent înclinaţia pânzei şi calculez câte vorbe mai poate duce.

În nopţile cu lună plină, ne vedem bine una pe alta şi aş vrea să pot opri umbrele care se mişcă peste pânză pentru ca astfel să am forme de-a gata pe care eu doar să le fixez cu pensulele şi culorile primite în dar de la Ile, care încă mai crede că eu pot.

Mi-ar fi plăcut să fiu zugrav, aşa cum zice Ile despre el. Aş fi cuprins poveştile, locurile, oamenii, gândurile, pe pânze sau hârtie de orez, şi le-aş fi lăsat peste tot prin lume.

Aşa, cu vorbe, abia dacă pot pătrunde o miime din ce mi-ar plăcea să spun. Culoarea, formele, mai degrabă le apropii de înţelesuri.

Dacă aş vrea să spun despre Calafat, oraş pe Dunăre pe care l-am văzut în această vară pentru prima oară şi  care abia de-şi mai duce urmele portului înfloritor de sorginte genoveză ce era odată, aş contura cheul de piatră, vechile case conace ridicate pe la fine de secol XIX, căzute acum, o dată cu vremurile, aş imagina aleile pe care se plimbau soţiile ofiţerilor garnizoanei, cu umbreluţe de soare asortate la rochiile lucrate la croitorese locale, după moda jurnalelor parisiene.  Aş trage repezit şi neuniform, în linii curbate, dulci şi ameţitoare, bărcile de pescari şi şalupele cu marfă trecând vama.

Şi ţigăncile. Aş desena ţigăncile de pe lângă Dunăre, cu picioarele goale în praful drumurilor. Ţigănci tinere, neastâmpărate, cu ochii negri, înzvăpăiaţi şi ţigănci bătrâne, cu pielea tăbăcită ca tovalul, fugite cândva de la vreun boier calafetean orbit de patimă şi dor.

Aş şopti nişte culori şi despre Maglavit, locul cu minuni, unde unui cioban i s-a arătat Dumnezeu adevărat şi unde oamenii vin la tămăduire în trup şi-n suflet. Copacul, un  altul de fapt, acum, stă mărturie minunii împlinite şi poartă seva locului acela spre ramurile tinere, ridicate ofrandă. Păşesc spre el desculţă, crezând în forţa pământului şi simt iarba uscată, pârjolită, încremenită în fire asprite de arşiţă. Cărarea înnisipată, caldă, îmi alină înţepăturile. Privesc copacul, dar nu-i pot atinge trunchiul din pricina gardului de sârmă cu care este împrejmuit. Urc cu tălpile goale, aspre acum, în palmele căuş ale lui Adrian şi ating frunzele întinse peste spaţiul îngrădit. Cobor şi adunăm de pe jos fărâme din trunchi, ca să le păstrăm ca încredinţare a minunii.

Orşova. Oraşul întins lânced de-a lungul lacului de acumulare de la Porţile de Fier, părăsit, lăsat să fie. Un oraş despre care am aflat prima oară de la bunica mea.

Dacă ajungi vreodată pe acolo, ai să vezi că oraşul nu există de-adevăratelea. Găseşti însă informaţii pe orsovaonline.net...

Urme ale vechiului frumos oraş ar mai fi. Promenada parcă infinită de-a lungul lacului de acumulare, despărţită de apă prin grilaje din fier forjat, acum scorojit şi desprins din încheieturi. Clădirile se desprind în felii uriaşe. Numai sediul administratiei financiare se ridică mare, mult prea mare pentru câte taxe ar putea colecta în şapte vieţi dintr-o aşezare pierdută, cum a devenit Orşova. Hotelul vechi de alături, pustiu şi golit, îşi păstrează decoraţiunile în relief care încadrau intrarea turiştilor. Cu miile. Din turismul oraşului au mai rămas doar câţiva bărbaţi, care, cu chipiuri alb cu bleumarin şi stemă aurie, te invită să faci un tur cu vaporaşul. Nu pot să nu mă gândesc la bancul cu "De ce s-or fi agitând atât? Se vede bine şi de aici..."

Dierna de pe stema oraşului şi fostul centru de raion seamană acum cu un imens vas gata să se scufunde. Te şi miri cum de nu vezi oameni încărcându-şi puţinele bunuri şi plecând în grabă, de teama naufragiului.

Intru în piaţă şi recunosc (şi mi-e foarte drag!) accentul dulce bănăţean al vânzătoarelor. Le găsesc laolaltă de oltencele cu accent ascuţit şi vorba grăbită, grăbită. Mă duc să cumpăr de la bănăţence, pentru că bunica şi mama vin din Banat. Caut trăsături comune pe feţele lor, stacojiu aurite-n iulie, şi le provoc să vorbească pentru că mi-e dor.  Miroase a mătasea broaştei, a piersici şi caise, toate o dată.