Păpădie

Piaptăn părul mamei. Îmi rămân agățate fire albe de copilărie. Mă aplec să ii sărut degetele.10 balerine. 

Mă apuc apoi să îi povestesc cum mai e pe aici și ea îmi spune că știe, să am răbdare și nu, nu tutun, iubire. Mi-e tare dor de tine, îi șoptesc și ea întoarce o felie de pâine ca să nu se ardă prea tare pe o parte. Nu-i place tatei.

O întreb despre ei amândoi și tace. Are de terminat un pulovăr lucrat la două ace. "E aspră lână asta și nu-mi dau pace niște gânduri cu tine: fratele tău ce mai face?"  Ce sa facă, zic. Pocnește din degete când caii suri nechează sus pe coastă. 

O, să-i lase, îmi spune mama, sunt craii nopții coborâți cu veste. Mi-e tare, tare dor de tine, ii spun iară. "Stai puțin, să trag oblonul. E multă lume aici și nu prea știu rostul."  Dă-le pace, mamă, și ce dacă ne văd? Râde și se preface că mă crede. ”Hai, lasă - te în perne"-mi spune. "Dormi. Sunt mâine tot aici. Și încă o zi. Pământul tot e-ntors. Și lampa asta ce e?"  Ce să fie? Un fir de păpădie.

Un bilet în plus

Când mama pleca, îmi lăsa un bilet pe masa din bucătărie: sunt la alimentară. Sau: am plecat la gostat. Sau la cooperativă. Și puiul ei eu se liniștea și aștepta. Venea ea. De undeva, de la gostat, alimentară sau cooperativă. 

În diminețile zilelor mele de naștere,  mama îmi lăsa un bilet pe masa din bucătărie. Și puiul ei eu se liniștea. 

Când a plecat ultima oară, nu știu, la gostat, la cooperativă sau la alimentară, am așteptat. Am sperat să apară la amiază. Apoi mai către seară. Sau măcar la miezul nopții. Poate a doua zi. Biletul e vechi și adresa ștearsă. Am întrebat în stânga și în dreapta. Oamenii spun că nu mai există cooperativă. Treaba lor. Eu aștept.  Vine ea. Cu zahăr candel și cu inimioare din turtă dulce, colorată. Le port  la gât, înșirate pe o ață.  Oricum le-aș număra, sunt tot atâtea. Și ceasul ăsta nou care ticăie rotund, de nu știu dacă îmi crește sau îmi descrește vremea. Vine ea.

22

 Aseară, nu știu  ce mi-a venit, tată,

M-am apucat să număr inelele pomilor din livadă.

Îmi alunecau printre degete și mi se ghemuiau în poală.

Am scotocit după ele toată noaptea, până s-au făcut douăzeci și doară.

Habar nu am

Trag de timp și timpul se scurtează,

M-apropii de gând până se-ndepărtează,

Cobor în pământ, să urc până la cer.

Repet toți pașii, dinspre undrea până-n prier.

Primul solstițiu fără tata

Tata s-a născut pe 22 iunie 1939.  Înaintea lui au venit Uța și Gavril. După el, Irina. O dată cu el a mai venit o fetiță care s- a făcut înger la câteva zile mai apoi. 

Tata era o sfârlează albastră. Își apăra fratele mai mare de bătăușii cartierului, dar scăpa greu de palma aspră a bunicului meu. 

Mai târziu, studentul cu cei mai frumoși ochi albaștri înmuia inima bunicii mele când îi scria: ”Am spart, mamă, un colocviu”. Bunica își imagina un vas mare, antic, așezat pe holurile facultății de agronomie din Cluj. Bunicul ateu a aflat de la popa din cartier ce e un colocviu. A fost o vară lungă și fierbinte.

Solstițiul din vara acestui an m-a găsit fără el. Fără el aici, pe Pământ. Dus printre alți Sori. Prima vară fără el aici, pe Pământ. E lung  și încurcat drumul gândurilor mele. Când ajung la cer se opresc și se așază. Cerul e aproape la fel de frumos ca ochii tatei. Uriașul ăsta care se întinde peste tot mi-a copiat tatăl și acum se confundă cu el. Mă strânge în brațe și se întunecă atunci când plec. Îi rămân aprinși Luceferii. De pază drumurilor mele.