Albastru

Aseară târziu, nişte umbre s-au apucat bezmetice să-mi bată în geam. Crengi de dud bătrân, goale, împleticite printre stele. S-au îmbrăcat în albastru-înstelat. După verde crud şi verde plin, după aramă, rubin şi chihlimbar, se agaţă acum de urma visului. Îi aţin calea albastră, rece, pură, imaterială.

Se vrea albastru dudul meu, ca lumina lui Dharmadhatu.

Mă las, deci, în lumina împrumutată, nici nu mai contează. Las porţi deschise pentru gândurile dinăuntru şi pentru cele de pe cale. Să se îngemăneze, zic, o dată!

Şi de mai jos, foşnete şi hămăit lânced de înserare se urcă până în albastru, să-l tremure în unde, ca pe o apă de început.

Un ochi blând, ca o pecete trecută, așteaptă spre orizont să despice iar lumile. E linişte acum şi  simt alunecând semințele de lună printre gânduri.

Albastru... Berlin...Ulei...

Mă joc, să găsesc asemănări şi distanţe. Urc, cobor, mă zbat între renunţare şi reîntoarceri. Pun rămăşag pe noapte şi pierd.

....................................................................................................................................................................

Ziuă ziorea, şi lumina se scutură şi se lasă grea, stăpână peste ore. Dă poruncă şi eu mai c-aş da ascultare, mai că nu. Cheiţa zbârnâie în lăcaşul ei din cutia de tablă şi porneşte firea. Ascult strada, o transform să-mi placă şi mă dumiresc încet, în aburi de ceai verde.

E bine acum. Pe Tunari colţ cu Leonida, Jose ridică obloanele de peste tabla cu meniuri iberice. De pe lateral de Tunari, vin somnoroşi şi flămânzi, cerşetori încă înscrişi în clasa I.

Scărţâie furioase claxoane, se trag unele după altele în zig-zag-uri înnebunite, pocnesc din bici stăpânii.

Cobor şi eu, îl salut pe Jose, pe micii clienţi de cărţi de poveşti şi traversez spre istorie: Eminescu, Dacia.

Pe mâine!