Vârfurile degetelor îmi sunt reci şi amorţite. Trec dintr-o cameră în alta. În bucătărie nu găsesc nimic care mi-ar putea astâmpăra setea sau foamea sau pofta de dulce. Mă întorc în camera mea, arunc o privire pe ferestră, către strada de duminică seara, aducând spre casele lor oameni mari, copii, animale de companie mai norocoase decât altele. Reintru, gata să-mi găsesc locul. Caut printre cămăşi, bluze, pantofi, genţi. Nu reuşesc să aleg nimic care să se potrivească.
Fac o pauză, îmi beau ceaiul şi ascult ştirile despre cum se va extrage aurul în următorii ani. De pe alt canal aflu că aşa nu e bine. Mi se pare că e una şi aceeaşi persoană, dar sigur mă înşel, aşa că mă decid să găsesc singură un răspuns. Două, mai multe. Şi habar n-am ce sunt emoţiile astea pe care le simt urcând şi pândindu-mi respiraţia.
15 septembrie. De câte ori se cuprinde un pas mărunt într-unul uriaş, grăbit către serviciu? Maşinile sosesc devreme în jurul şcolilor. Locuri de parcare. Cât mai aproape de poarta şcolii. Drumul de care îmi amintesc eu era drept, destul de lung şi îmi dădea voie să descopăr. Mergeam pe jos şi poate atunci am făcut primele exerciţii de vis. Dus-întors.
Aveam timp. Tot ce-mi trebuia. Şi azi mă port la fel, ca şi cum aş avea timp. Am rămas cu obiceiul ăsta, să cred că am timp. Nu divulg asta pe nicăieri, cine ar înţelege? O spun aşa, aici, pentru cei care mergeau la şcoală pe jos. Nu se mai poate acum, înţeleg perfect.
Cât despre vis...
Pe geamul maşinii, filmul străzii se derulează atât de rapid, încât nu mai prinde nimeni genericul. Concret, la obiect, la oră fixă, cu termene limită. Număr de pagini şi de caiete tip. "S-o ungem cu slănină şi s-o dăm la câini" există şi în forma sa "up-date".
Un pic de toamnă, un rest de vară şi mulţi copii. Tot felul de şcoli, singure şi vechi sau mai noi şi exclusiviste. Ce mai contează, e 15 septembrie. Linia se trage mai târziu. În Anglia, Danemarca, poate în Statele Unite.
În camera mea nu reuşesc să găsesc nimic potrivit de îmbrăcat pentru mâine dimineaţă, de agăţat pe umeraşe şi de întins pe spătarul scaunului. O să merg pe jos mâine spre oriunde aş avea de mers, să las emoţia de început de şcoală să curgă aşa cum mi se întâmplă de atunci, de demult, în fiecare an.
V-aş ieşi cu plin mâine, dar nu ştiu pe unde treceţi şi sigur locul de parcare va fi greu de găsit. Las aici mesaj de bucurie pentru începutul ăsta şi vă doresc să aveţi Timp!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu