Mă pregătesc să
urc drumul spre casă. În spatele meu, marea se loveşte cu putere de ţărm şi scutură peste
stânci franjuri grei, verzi, cu miros înţepător, le îmbracă cu totul şi apoi
iar se întoarce înnebunită după verdele împrumutat. Spume albe răsar pe toată
întinderea.
Cei câţiva
turişti care mă aşteaptă sunt calmi şi răbdători. De aici încolo nu mai
există nimic. Privesc şi eu spre locul pe care îl indică unul dintre ei, undeva
în larg. Un pâlc de douăsprezece lebede, plutind strânse una în alta, se
confundă uşor cu spuma valurilor. Imaginea e spectaculoasă şi mă gândesc
la truda, la dragostea şi la sacrificiul Elsei. Cormoranii, corbi de mare, se
ridică într-un dans întunecat, maiestuos, de prinţi lunateci.
La
o primă vedere, cele două cupluri şi cele trei fete foarte tinere şi deci
foarte nerăbdătoare, care formează grupul de turişti, par un decupaj banal,
oameni obişnuiţi care îşi fac aproape un titlu de glorie din faptul că au ales
pentru vacanţa lor la mare un loc sălbatic, şi eco şi bio. Nu am registru, nici
vreo schemă de dispunere a camerelor. Mă urmează încrezători şi fascinaţi de
felul inedit în care li se întâmplă lucrurile aici.
- Aceasta
este doar o structură de primire cu funţie de cazare? mă întreabă blonda unuia
dintre cupluri.
Forţez replierea
ca nu cumva să stric toată truda predecesorilor mei.
- Dacă
vreţi să repetaţi…zic, dar tonul meu e mai mult „La loc comanda!”
-
Elena
lucrează în turism, sare soţul sau partenerul care probabil a făcut armata şi a
înţeles ordinul imediat. Ne place aici, rămânem, vrem doar să ştim unde se
poate mânca, dacă este în sat ceva sau preparaţi…
Se face din ce
în ce mai cald. Soarele nu se încurcă, se deşiră şi se năpusteşte şi doar
umbrarele de stuf, nou ridicate în jurul structurii de primire turistice cu
funţie de cazare mai alină dogoarea.
*
Bucătăreasa
din sat, o tătăroaică smeadă, cu telefonul mobil prins
între urechea stângă şi batic, vorbeşte încet, deranjează câteva crăticioare,
zăngănindu-le peste altele, măsoară din ochi tonajul şi taie apăsat cu pixul
peste câte un rând de pe lista de cumpărături, imediat ce identifică produsul
în pungile cu care tocmai m-am întors. Îmi scutură în faţă tot ce e în plus. Nu aşa face un bun administrator! O să se
ducă naibii şandramaua! Ai cazat şapte oameni şi te şi crezi
goldăntuli*!( a se citi Golden Tulip...)
O ţine aşa în
timp ce oblojeşte legumele, sfârtecă nişte cotlete şi încinge uleiul, ţţţ, cam
scump! Simt privirea ochilor ei oblici pătrunzând prin plasa de la uşa
bucătăriei şi urmărindu-mă cum stau la masa de sub umbrela mare de stuf. Vine
spre mine, căutat preocupată. Că dacă
n-ai timp, de mâine încolo se repede la cumpărărturi nepotu-miu.
Am timp.
Se întoarce în
bucătărie şi printre sfârâielile din tigaie, îi aud iar tătărască aspră,
turnată repede în microfonul de sub batic.
Nu se lasă.
Apare de această dată cu jalba pe farfurioara aburindă. Gustă, aşa-i bună? Ştie că-i bună. Şi stai aici toată vara? Da tu fată n-ai alt serviciu? Şi ce mare sfâr
câştigi tu fată aici toată vara? Şi nu mai lua periuţe de dinţi de-asta scumpe.
Lasă-le pe alea de talcioc, că-s bune. Eu am una de când eram tânără.
După ce se
îndepărtează, închid ochii şi prima imagine care mi se desfăşoară este un uriaş
banner: „Welcome to Niagara”. Probabil că am adormit destul de repede pentru că
vorbele repezi ale uneia dintre fetele cazate mă trezeşte brutal.
- Pot
să împrumut maşina ta?
E atât de drăgălaşă! Zulufită
toată şi cu gene aplicate, pe care probabil va avea grijă să nu le ude. Nu cred
că s-a depărtat prea mult de adolescenţă, probabil că din copilărie nici n-a
ieşit, dar pare hotărâtă să-şi deseneze un viitor măreţ.
- Soseşte
prietenul meu, vine cu o maşină care-l lasă la drumul principal. În
civilizaţie! Şi-şi răsuceşte şuviţa creaţă, cu ochii daţi peste cap. O să facă
moace că îl aduc aici.
-
Îmi
pare rău pentru tine, reuşesc să zic. De ce crezi că n-o să-i placă locul
acesta?
- A,
nu-l cunoşti.
Nu. Răsfaţă-mă.
- Păi…să-ţi
spun. E
plin de bani, asta e.
Aşteptarea mea
nu e răsplătită cu mai mult.
-
Pot,
pot, pot s-o iau? se gudură, aplaudând din vârful degeţelelor şi schiţând
sărituri diafane.
-
Nu.
-
A,
nu?
- Nu.
Prietenia
noastră se destramă. Durerea refuzului e atât de ascuţită încât o anesteziază
pe
micuţa mea.
Ca să nu mai rămâie
repetentă şi de data aceasta, soţul cuplului I, undeva între director de
multinaţională şi acelaşi director de vânzări zonale, care a venit, a văzut şi
a rămas consternat de refuzul meu, îi oferă cheia maşinii lui împreună cu
reverenţiosul „oricând”. Mă retrag sub umbrarul meu, ignorată şi stigmatizată.
- Bună întrebare, zice candidatul 
