Despre cartea mea...

Irina-Margareta Nistor,

POSTFAȚĂ, PLANTA-BUSOLĂ

Top of Form

Bottom of Form

„Planta busolă” a Danielei ne călăuzește prin romanul ei, ca un adevărat povestitor- psihoterapeut, încercând să ne vindece, măcar parțial, cu zâmbete, iubire, speranță, o regresie în copilărie, în care ne regăsim nostalgic, curcubeie, Marseilleza, ca în „Casablanca”, umor, titluri celebre, misterul serii de Sfântul Niculae, cafea turcească, ciocolată neapărat amăruie, că-i mai rafinată, și biblioteci, sincronicități, flori și Paris, arome, magnetism, o Prințesă: splendida și irepetabila Martha Bibescu, un strop din elixirul zeilor, dar și de Micul Prinț, un avion, racord cu Saint-Exupéry… Suficient cât să ghicești că e o autoare cu sânge albastru, precum cerneala vintage, din călimările de altădată, la care probabil a visat, atunci când, pentru prima dată, și-a imaginat că va scrie o carte, poftindu-ne într-o o călătorie inițiatică, prin sufletul ei generos și prolific! De data aceasta ea este pe divan, și cititorii o ascultă! Rolurile s-au inversat, dar nu-i deloc păcat!

                                               Irina-Margareta Nistor, critic de film

Glasul roților de tren II

Ridic mânerul telescopic al valizei, apoi și ochii. Peste frontonul măcinat de ploi, din care împung niște fierătanii ruginite, ca și cum ar indica ”Toate direcțiile”, se vede un panou. Îmi răsplătesc chinul lecturii cu amintiri de pe Facebook: ”Felicitări! Dacă ați reușit să citiți acest text, sunteți un geniu!”

Târăsc valiza peste un covor de beton spart și rugos. Din culise, mă privesc, hulpavi, bețivii. Se întrezăresc în bezna bombelor căscate înspre peroane, atârnați peste petice de mușama, ca niște grupuri statuare rămase gaj pentru timpurile trecute.

Înregistrez cadru după cadru și setez ”Afișare” pentru un interval de timp nedeterminat.

Caut ieșirea din labirint. Între ruina mare și birtul nou, cuprins într-un grilaj metalic cu ochiuri mici, neuniforme, găsesc galeria principală. La capătul ei se alinează trei taxi-uri. Două se ocupă imediat. Ocupanții par vechi cunoștințe ale taximetriștilor și conversația începe de la portbagaj. Aflu, fără intenție, de unde vin, cât au dat și cât au luat. Intru în panică. Dacă se ocupă și ultimul, rămân blocată între ruine.

Din doi pași sunt lângă mașină. Tot la mine ai ajuns, gâlgâie privirea șefului de convoi.

Caut rapid, în amintirile mele, printre dialecte și accente, nu găsesc nică și-i zic că tre să ajung la stația de maxi-taxi.

Nu răspunde. Urcă în mașină, eu arunc trolerul pe bancheta din spate. Sar și eu. Stăm. Mă simt captivă într-o galerie de mină. De oglinda retrovizoare se lipesc doi ochi bulbucați și rămân acolo. Mașina pornește încet, se strecoară ca un melc nevăzător pe cărarea năclăită de salivă.

Începe să plouă, orașul e trist, spart și mocirlos, iar eu am nevoie de un prieten. Mângâi oglinda retrovizoare cu un zâmbet. Când ajungem, îmi duce trolerul la maxi și așteaptă până urc. E?

Spun Bună dimineața și șapte capete verzi cu ochii oblici se deșurubează spre tavanul mașinii. Îmi fac partener din trolerul meu și stau cuminte. Ploaia e încremenită între nor și pământ. Fire rătăcite se îneacă în unsoarea de pe geamuri.

Flesh-mob-ul* din stație se pune în mișcare. Urcă, pe rând, vreo opt cimpan-zei Armani. În urma lor rămân opt paie fumegânde, biodegradabile.

 Pornim. Lumi înnegrite și searbede se derulează într-un diafilm uzat, pocnit din loc în loc. Mă pătrunde un puternic disconfort, o senzație grea care îmi coboară prin gât, prin piept, îmi cuprinde și îmi strangulează diafragma. Înregistrez un viol colectiv cooperativizat: cazinouri erecte, șopuri și moluri plescăindu-și limbile lipicioase pe deasupra prăzii costelive, promisiuni masturbante pe vechi și aceleași noi afișe electorale.

Mașina varsă, în locurile cunoscute, unul sau doi. Rămân foarte trează, trebuie să-mi găsesc singură stația, habar nu mai am cum se numește strada sau cartierul.

Le simt după mirosuri și culori. De-ar fi să fi dispărut casă după casă, se vor recompune, respectând fiecare parametru din schema mea cromato - olfactivă.

Cobor. Pământul își vede de rotația lui. Altă pătură de asfalt zgrunțuros mă preia și zgâlțâie roțile trolerului. Zgomotul se amplifică peste tot cartierul, ca o veste. Te duc, te duc, te duc, te duc. Asta e cadența, iar eu mă amestec în ea și în amintirile din partea asta de lume.

De la un balcon, ieșit ca o bubă sub nasul unei babe hâde, îmi face semn Nadia. E verișoara mea dulce. În semnul mâinii ei se cuprind toate anotimpurile și vacanțele noastre împreună, toate nunțile și toate înmormântările. Îi răspund cu un tempo crescut al roților.

Nadia își ia măsuri că nu voi comenta programul zilei și îmi toarnă cafeaua cu zgârcenie. La fiecare confirmare, mai primesc un bumb de caimac. Priveghiul pentru care am venit nu e pe listă. Primul sub linie. Îl trecem la ”cu taxă”.

Într-un copil stătea pitit un adult

În 1985 absolveam liceul. Habar nu aveam pe unde, ce și mai ales pentru ce. Traseul era prestabilit, jaloanele bine marcate, supervizorii la posturi.

Curând am început să-l simt. Să-l intuiesc. Să-l percep. Era adultul. Îi bătea inima tare, aproape să spargă pieptul și se ridica până spre gât, strangulând vocea știută. 

Cu mișcări sacadate, într-un ritm spart și gălăgios, creștea pe dinafară. Crengi lunatice, bezmetice, dansau în fiecare noapte și se contorsionau în fiecare zi. Am observat că îi făcea rău lumina. Îl dureau ochii și pielea, care se întindea ca o Sahară peste vegetația crudă, verde închis. Picioarele, lungi și noduroase, i se împleticeau anapoda și-l făceau să pară o locuință lacustră săracă și-ntr-o dungă. Cum ajunsese așa, nici el nu putea înțelege. Scutura din când în când capul, ca și cum vroia să-și aducă aminte. Atunci se zdruncina tot edificiul, atunci când o imagine veche, arsă de un bliț neprofesionist îi cutremura spațiul. Nu reușea să prindă imaginea cu totul, frânturile îi dansau în față de-a chimița și lui nu-i ajungeau zilele și nopțile să alerge printre ele și să le pună cap la cap. 

Obosit, copilul îi punea Stop joc și mai făceau câte o pauză, mai scriau câte o poveste, se uitau dinăuntru în afară și invers, unul către altul și piguleau versuri din poeziile vechi, pe care le risipeau peste pervazul larg al ferestrei, să ademenească ielele nopții.

Au trecut mulți, foarte mulți ani așa. Nu că nu ar fi avut fiecare dintre ei, uneori, un program bine stabilit. Între timp se înființaseră și niște instituții care i-au îndrumat cum să devină unul altul. Au trecut treizeci de ani. Și-or mai fi fiind și acum, dacă nu i-o fi cuprins urâtul. Eu nu știu nimic despre ei, poveștile se iau toate cu jumătate de măsură ori mai puțin și nu te uiți în gura povestitorului ca și cum ar știi. Derapează și atinge câte un fir pe care îl leagă cu altul și te țese, dacă nu ești atent.

Dar zic, dacă găsiți pe undeva un adult pitit într-un copil, vorbiți-i în șoaptă.

Glasul roților (I)

Trenul oprește lin, aliniindu-se perfect peronului. Te și miri. În cele șase ore de noapte, în patul de sus al cușetei, ți-a trecut prin carne fiecare osie. Sforăiturile din cușeta alăturată au plesnit placajul despărțitor, în accente grave sau înăbușite, fără pauză.

Dimineață foarte devreme, când încerc să cobor din cuibul meu prins între hamuri, cât de ușor pot, silindu-mă să nu dezmembrez nimic, dau cu ochii de un trup fără cap. Buimacită de nesomn și cu creierii tulburați de aritmia roților, mă sperii îngrozitor și țip scurt. De sub o glugă neagră cu moț se aud niște sunete înăbușite. Rămân nemișcată, probându-mi buna credință. Duc degetul arătător în dreptul gurii și-l cuprind într-un Șșș..fin, ca o petală de mac. Doi ochi mici și zbârciți se mijesc dintre ciucurii moțului, și se întorc, pe sub pleopele încrețite, înapoi, la visele de tinerețe.

Sunt aproximativ îmbrăcată. Când însoțitorul de tren bate la ușa cușetei, dau să mă aplec, din patul meu, până la siguranța ușii. După câteva apropieri nereușite, timp în care degetele lui hotărâte caută, de cealaltă parte, puncte noi de contact, încep să-mi trag la întâmplare restul de haine. Peste pantalonii neîncheiați, curge cămașa, din care, printr-o mânecă, alunecă o bretea de maiou. Îmi întinde biletele. Unul cartonat și suplimentul din hârtie, care se prinde în breteaua atârnată. Schițează un gest de ajutor. Cu singurul braț rămas demn, îl refuz politicos.

Îndrept erorile de montaj și ies pe culoar. Nu am decât un singur bagaj, o valiză cochetă, maron. Însoțitorul de tren se apropie și îmi spune că nu avem întârziere. Mă uit la ceas. Au trecut zece minute peste ora anunțată pentru sosire. Îi spun. Mă examinează, apoi trece pe lângă mine și se instalează lângă ușa de coborâre. În alte cinci minute, sunt pe peronul gării. Valiza îmi este depusă elegant, la picior arm. Trenul pornește, însoțitorul îmi face un semn discret, adică Mi-ar fi făcut plăcere.