miercuri, 18 februarie 2015

Fragment dintr-o adolescență


”Probabil că mulți dintre noi au trăit bucuria cea mai puternică atunci când nimic nu mai arăta că aceasta ar putea veni. Ne amintim atunci aproape cu duioșie până și de neplăcerile pe care le-am trăit, dacă acestea s-au înscris undeva pe traiectoria către bucuria noastră. 
Anul în care urma să îmi susțin examenele pentru intrarea la Academia Forțelor Aeriene a fost unul dificil. Granița și așa puternică dintre adevărurile mele și adevărurile părinților mei se întărea din ce în ce mai mult. Zborul și prăbușirea se întâmplau în fiecare zi, pe același teritoriu. Demonstrațiile mele de forță zădărniceau planurile lor de logică și raționalitate. În mod ciudat, argumentele experienței cădeau, unul după altul, în confruntarea cu argumentele iraționalității și zelului adolescentin.


            Era ca și cum aș fi ales mănăstirea. Se întrebau ce vorbe, spuse când și de cine s-au așezat în mine, ca niște semințe amare, din care acum ieșea rodul greu. Nu cred că erau la vremea la care să se întrebe și căror nevoi ale mele răspundeau semințele cu tot cu rodul din cuprinsul lor.
            Iar eu simțeam că orice pas pe care aș fi putut să-l fac înapoi, spre ei, mi-ar fi dat sentimentul că îmi trădez destinul. Altimetrul meu indica presiune constantă. Ineficacitatea stării de fapt în care ne aflam se instalase în fiecare acțiune și orice mișcare devenea o povară.
            Revolta, de oricare parte, era inutilă. Am dat probele eliminatorii și le-am trecut fără nici o problemă. O pace scâncită se lăsase peste noi toți. Îmi făceau liniște și-mi suflau în ochi, cu pretenția că vor să-mi spulbere firele de praf. Nu-mi permiteam să clipesc, orice pierdere de veghe mă putea costa întoarcerea la sol. Și chiar dacă n-ar fi fost o prăbușire adevărată, tot îmi imaginam epava.
            În toamnă eram studentă. Înaltă, frumoasă, gata de zbor. Părinții mei ajunseseră să accepte că dacă aceasta era forma care favoriza în mine plenitudinea, dacă acesta era drumul care scotea la lumină un om, ca să se cunoască pe sine, atunci însemna că această formă și acest drum erau adevărurile mele și nu altele. Și dacă vreodată s-ar fi dovedit că nu e așa, ei ar fi fost acolo să înțeleagă.”

Niciun comentariu: