Que Sera, Sera...

Ascultam, într-una dintre serile de dinaintea sărbătorilor de iarnă, melodia cu titlul de mai sus. M-a cuprins nostalgia copilăriei. Si pentru că nu mă simţeam pregătită să îndur sentimentul acesta, am ales o lectură care să mă strecoare în altă zonă. Ceva uşor, amuzant, ceva la îndemână. Am găsit acolo o anecdotă:

Două mame stau de vorbă pe o bancă în parc, în timp ce îşi privesc copiii jucându-se.

- Câţi ani au copiii dumneavoastră? o întreabă una dintre mame pe cealaltă.

- Avocatul are trei, iar medicul cinci. 

M-am gândit atunci la cuplul pe care îl am în terapie şi care aşteaptă naşterea primului lor copil. I-am rugat să scrie o scrisoare nou-născutului despre ceea ce simt ei acum, ce trăiesc, ce speră, pe care s-o păstreze şi pe care s-o citească din când în când, atunci când vor crede că le e greu.

Scrisorile lor au fost foarte emoţionante, dar la sfârşitul sesiunii, tatăl, viitorul tată a spus: Copilul meu va urma studii în domeniul economic, asta o să-l împlinească profesional mai bine decât orice altceva.  

Şi așa mi-a venit ideea acestui articol. Iar titlul melodiei e cum nu se poate mai potrivit.

Întâlnesc din ce în ce mai mulți copii care îndură, la propriu, ore de tenis, lecţii de pian sau de vioară, meditaţii interminabile la matematică. Inculpăm, în aceste cazuri, veşnica întoarcere în timp a părinţilor care insistă în a face din copiii lor oamenii de succes care să compenseze propriile lor vise eşuate. E un fapt confirmat de foarte multă vreme și statuat în teorie: părintele care se regăseşte puternic în imaginea propriului copil, refuzând individualitatea copilului ca persoană, este mai probabil să dezvolte un astfel de model comportamental.

Este vorba despre părinții care îşi văd copiii ca pe propriile extensii de sine, mai degrabă decât ca pe nişte persoane distincte, cu propriile lor speranţe şi vise. Aşa s-ar explica acțiunile părinților insistenţi care îşi îndeamnă copiii (aceştia de multe ori nedorindu-şi sau neavând nici un talent pentru activitatea impusă) să urmeze un vis care nu le aparţine, oferindu-le o perspectivă livrescă asupra eventualelor beneficii pe care le vor obţine în timp. Părinții obțin astfel o formă de satisfacţie și un sens al rolului de părinte, prin rezolvarea indirectă, prin copiii lor, a propriilor ambiții  neîmplinite.

 Dar ce se întâmplă atunci când aceşti copii chiar au succesul scontat? Acest succes se transformă în adăpostul părintelui care anulează orice iniţiativă pentru propria-i viaţă şi se dedică în exclusivitate acestei reușite. Singurele motive de mândrie şi împlinire vin dinspre realizările propriilor copii. Vorbesc, gândesc, trăiesc doar prin imaginea acestui succes.

Un studiu, publicat în anul 2013 în revista Public Library of Science ONE, a fost efectuat la Universitatea din Utrecht din Olanda.

Au fost selectați 65 de părinți care aveau copii cu vârste cuprinse între 8 și 15 de ani. Cercetătorii le-au cerut să completeze un test pentru a măsura cât de mult își percep copilul ca fiind o parte din ei înșiși.

Participanții au fost apoi împărțiți în două grupuri. Membrii primului grup au fost rugați să identifice și să scrie  două din propriile lor ambiții pe care nu au reușit să le împlinească. Lista a cuprins ”vise” dintre cele mai diverse, de la scrierea unui roman până la dezvoltarea unei afaceri de mare succes sau visul de a deveni un jucător de tenis profesionist.

Părinții din cel de-al doilea grup au fost pur și simplu rugați să reflecteze asupra unei persoane cunoscute de ei și despre care știau că nu și-a împlinit visul profesional.

Fiecare grup a fost apoi întrebat despre speranțele pe care le au pentru copiii lor.

 Concluzia studiului și a co-autorului acestuia, profesorul doctor Brad Bushman, de la Universitatea din Ohio, a fost că părinții care au reflectat asupra propriilor vise pierdute au mai multe șanse de a-și dori ca proprii lor copii să le împlinească.

În schimb, părinții care s-au gândit la ambițiile eșuate ale altor persoane, și-au exprimat opțiunea ca puii lor să-și urmeze propria cale, neconstrânși de ambiții exterioare voinței lor.

Cercetătorii au subliniat că părinții care au făcut parte din primul grup, și-au considerat copilul ca fiind o parte din ei înșiși, fiind mult mai probabil ca ei să vadă în fiul sau fiica lor împlinirea propriilor vise. Rezultatele au sugerat cu tărie că părinții care asociază puternic imaginea copiilor cu propria lor imagine de la aceeași vârstă sunt cei care transferă visele lor asupra copiilor.

"Părinții pot atunci să se încălzească în gloria reflectată a copiilor și pierd o parte din sentimentele de regret și dezamăgire că nu au putut atinge ei înșiși aceleași obiective. Își trăiesc viața indirect prin intermediul copiilor",  a spus profesorul Brad Bushman.

Cercetătorii au avertizat asupra potențialelor dezavantaje ale acestei abordări, unul dintre acestea fiind dificultatea acestor copii, ajunși la vârsta maturității de a-și stabili propria autonomie.

When I was just a little girl

I asked my mother, what will I be

Will I be pretty, will I be rich

Here's what she said to me.

Que Sera, Sera,

Whatever will be, will be

The future's not ours, to see

Que Sera, Sera

What will be, will be.