Am adunat emoții în zilele acestea și acum, dimineață de miercuri, 22 martie, le las și către voi.
Acasă în Maramureș, primăvara vine ceva mai târziu decât în sudul în care am ales să trăiesc. Ghioceii dodoloți din fotografia 1 au crescut răzleți pe lângă gardul casei părinților mei. După ce i-au văzut răsăriți, i-au îngrijit, să se facă mari și frumoși. Să se bucure de ei. Așa am crescut și eu. Răzvrătită, iubită, îngrijită, dorită.
Acum sunt aici, la 50 de ani de la nașterea mea. Mă tulbură și mă bucură. Am întrebări și niște ecouri de răspuns. Mama îmi spune că în ziua nașterii mele a venit de la Săpânța la Sighet ca să vadă filmul Dacii. Și că a refuzat prezența studenților mediciniști în sala de nașteri. Doar ea cu tinereațea ei și cu ceva ce venea în viața ei, încă nedefinit, abia desenat.
Întrebarea cu numărul 7: Care este povestea zilei voastre de naștere? Dacă nu o știți, mi-ar plăcea să știu că nu-i târziu s-o aflați.
2 comentarii:
Cine să mi-o povestească,văruță? Au dispărut toate într-o toamnă,iarna n-a mai avut ghiocei pentru mine...
Un decembrie a lui '85 o zăpadă adevărată ca prin Moldova. Spre seară mama la 3 minute de spital însoțită de fiul cel mare (căci tata lucra) pornește cu micul bagajel pentru că eu am inceput să dau semne că vreau în lume. Cu dureri, dar cu și mai multe așteptări de a mă ține în brațe se vad ieșiți în stradă unde zăpadă scârțâia sub picioare. Simțea oare apăsarea ce avea să urmeze?! Clopotele ce vor bate?!
Un înger s-a înălțat în chinurile nașterii la cer... Puiul a rămas țipând bezmetic și o face și azi... Probabil toată viața!
Trimiteți un comentariu