De Crăciun

Crăciunul înseamnă pentru mine Maramureş. Acasă, cu multă zăpadă, cu miros de bucătăria mamei, cu bomboanele Salonta, legate cu aţă de crengile bradului adevărat, cu fratele mai mic căutând zorit în toate cotloanele urmele de Moş. Gerilă.

Aşa îi spuneau oamenii mari: Moş Gerilă. Nu ştiam de ce doar bunica îl chema Moş Crăciun.

Cînd am mai crescut, am plecat într-un oraş în care nici iarna nu poposea prea mult, iar la plecare lăsa dâre lungi şi negre până în inimă de prier.

Ani la rând am dus dorul greu de Crăciunul meu drag în Maramureş. Nu ştiu de ce nu am ajuns acasă. Să fi fost eu, să fi fost alţii...aşa să fi fost. Nu încerc răspunsuri, nu caut vini în timp, numa' zâc...

Da' no fo veci să nu sie oarecum şi în 2009 am petrecut!

Am plecat din Bucureşti spre nord şi câmpurile albe păreau să-mi cuprindă şi zarea şi gândul. Alergau nebune şi doar eu stăteam pe loc. Mă purtau şi nu-mi spuneau unde şi eu le lăsam să se joace cu drumul meu. O mai făcuseră de atâtea alte ori...

O ploaie căzută prea devreme a şters şi ultimele urme de paşi scârţâind aspru pe uliţă. Am ajuns pe seară într-un sat de lângă prislopul dintre Sălaj şi Maramureş. Undeva în spatele bisericii noi şi în stânga de biserica veche şi frumoasă, o casă ne aştepta luminată, pe jumătate atinsă de sărbătoare, pe jumătate încă aşteptându-şi podoabele. Peste toate însă, oamenii. Oamenii.
Pop tatăl şi Pop fiii şi maica lor şi Maria lor. Mia. Trei feţi frumoşi şi-o cosânzeană. Diferiţi, foarte diferiţi: cel mai mic, impetuos, baritonal, exploziv. Altul, căutat sfătuitor şi ocrotitor. Celălalt, simplu, direct, fără prea multe întortocheri de vorbă. Şi Maria, înţeleaptă, delicată, tandră. S-au crescut unii pe alţii, aşa cum se întâmplă în mai toate familiile aşezate, gospodăreşti din satele noastre. Au învăţat de la mama cum să fii demn în durere şi au trecut frumos prin viaţa care le-a dat de toate, şi-nnoroiri şi înstelări.

Oaspeţi le-am fost preţ de câteva minute. Atât. Ce buclă a timpului ne mai adusese împreună vreodată n-o să ştim, dar până spre dimineaţă adunasem deja amintiri cât pentru o întreagă copilărie.
Ajunul a venit repede şi m-a trezit lumina alb înceţoşată a văii Bârgăului. Unul dintre Bârgaie, cum avea să-mi spună Ionuţ mai târziu. Între un drum până la Baia -Mare, câteva târguieli de brad din magazinul Maramureşul, pe  care l-am regăsit mult mai mic decât în amintirile mele, ziua de Ajun s-a tras spre uşă, gata, gata de plecare. Dar n-o puteam lăsa aşa oricum. Trebuia colindată lângă cetină împodobită, ca o sărbătoare de început ce se afla.
Aşteptam coconii la colindat cu "ciocanul" pe care adunau colaci de la gazde. Nimic altceva! Colaci. Pentru a câta oară în cele două zile aveam sentimentul că locul şi timpul se decupează din azi şi se duc, cu oameni cu tot în alte vremi.

Şi iar zic de oameni. Părintele Irineu.
Nu ştiu cum vor fi arătat satele din Maramureş pe la 1848, am doar amintirea lecturilor despre preoţi şi cărturari, despre studenţi şi despre tinerii rămaşi în vatră să vadă de puţinul bătrânilor. Aşa am găsit eu pe Părintele Irineu, pe sora lui, Adina, pe părinţii lor, ziditori de biserică pe dealul Prislopului, pe surorile mamei  cu gospodăriile lor frumoase, pe nepoţii studenţi în Clujul drag. Şi pe bunica ţinută de Dumnezeu să se bucure de cele date.
Ştiu acum, când scriu, că nu eu am ajuns acolo. Mă purtau şi nu-mi spuneau unde şi eu le lăsam să se joace cu drumul meu. O mai făcuseră de atâtea alte ori...

Când am intrat în biserică, doar câteva femei duceau glas de rugăciune şi cântări. Ecoul straniu se lovea în gândurile mele şi-mi şiroiau toate nespusele. Părintele Irineu, cu vocea-i încet coborâtă, ne-a apropiat şi a luminat chipurile femeilor. Aveam s-o cunoaştem pe bunica, pe o bună prietenă a familiei de prin Alba şi câteva dintre tinerele pe care doar Dumnezeu nu le uitase. Nu ştiam la timpul acela că mănăstirea adăpostea şi tineri orfani. Toţi peste 18 ani, poartă pe chip, pe trup, în ochi, mai ales în ochi, tot ce au adunat şi n-au avut cui dărui şi deopotrivă tot ce tânjesc şi speră încă să mai primească. Intrau câte unul în biserică, auzind că Părintele are oaspeţi. Ne-au întins pe rând mâna, cu rostire clară, de curând învăţată. Doar zâmbetul era al lor de când se ştiau.
Mulţumeam că am pentru ce-I mulţumi şi-mi stăpâneam greu lacrimile. Pentru că la vederea suferinţei, ei, cei uitaţi, ar fi venit să mă aline, să nu mă lase să mă doară.

                                                                              ~~~~~~~~
Abia după ce am promis că vom rămâne la masă, încet şi tot pe rând au plecat spre casă. Casa lor de lângă biserică. A intrat grăbit, însă, Mitru. Firav ca mai toţi ceilalţi, căuta privirea Părintelui să-şi ceară iertare de întârziere. Colinda în sat îi luase toată ziua. Părintele îl aşteptase cu colindu şi-n biserică. Şi aşa, pentru cei care mai rămăseseră, dinspre stânga altarului, a început Mitru să zică.
Cum să prind în vorbe tot ce am trăit ascultându-i glasul? Culorile se amestecau şi pierdeam contururile icoanelor ca-n vechiul caleidoscop prin care priveam lumea în copilărie. Nu ştiu dacă i-am spus ceva, dacă ceilalţi i-au spus ceva, ştiu doar că voiam să înţeleg, uitând câte ne sunt date spre a nu fi înţelese.

Vieţi duse când spre prăpastia cea mai înnegurată, când spre licăr de lumină, copiii Părintelui Irineu de la Prislop ne-au bucurat noaptea de Crăciun. După masa de seară, le-am propus un joc de grup. Cu felul lor încă nepervertit de prea multe convenţii sociale, găseau răspunsuri simple la întrebări care pe noi ne-ar putea frământa săptămâni la rând. Ce e potrivit să spună şi ce nu, e mai degrabă o chestiune de intuiţie şi au înţeles cu mult mai repede decât au făcut-o ceilalţi că nimic din ce spun ei nu e greşit atâta vreme cât cred în spusele lor.
Cu greu ne-am desprins de ei, cu toate că ştiam de-acum că în câteva zile revenim. Am pornit spre gazdele noastre din satul de jos şi drumul aduna la gândurile noastre proaspete alte şi alte învălmăşiri. Se lăsase demult ceaţa, era pustiu şi întuneric şi ştiam că aşa aş fi vrut să fie drumul de întoarcere, să pot agăţa fărâmele de gând de fiecare umbră alene mişcată.

Ne aşteptau ca pe nişte fraţi mai mari şi noi ne întorceam ca acasă. Pregăteam împreună plecarea de a doua zi spre Sighet, să vedem "măştile".

                                                                 ~~~~~~~~~~~~

În fiecare an, a treia zi de Crăciun, oraşul primește alaiul colindătorilor din aproape toate regiunile ţării. N-au mai rămas la fel de mulţi anul acesta, al 41-lea, dar m-am bucurat tare să aud cum se umplu străzile de urări de Pluguşor, de Viflaim şi de jocul Caprei. M-am uitat la oameni. Înainte ştiam pe oricine pe stradă. Acum mă uit la copii, la adolescenţi şi la tineri şi mă întreb....de-ai cui îs. Mi-e tare bine acolo, dar e un ciudat început de înstrăinare. Mergeam printre sutele de oameni şi nu mă recunoştea nimeni. Nici eu pe ei. Mă priveau cu interesul pe care îl au pentru turiştii veniţi la sărbătoare. Aproape că m-ar fi oprit să mă întrebe dacă-mi place la ei în Sighet. Şi dintr-o dată, aşa, ca spre a-mi şterge apăsarea înstrăinării, un chip, apoi încă unul şi încă unul. Despre câţiva dintre ei,cu greu aş fi putut spune cine sunt exact. Despre alţii însă, aş vorbi oricând cu drag pentru că îi regăsesc mereu în locurile pe care s-au aşezat cuminţi, cu ani în urmă, în memoria mea afectivă.

Tribuna oficială. Da, aceeaşi de când o ştiu. În acelaşi înţepenit loc. Cu aceleaşi înţepenite chipuri şi gânduri. Nici timpul şi nici timpurile nu par să-i fi atins pe "oficiali". De la înălţimea tribunei, cu tricolorul aproape caragialesc prins în jurul mantourilor, nu le trece o clipă prin cap că toată mulţimea, de sute de oameni, vede o săracă parte din alai, în timp ce totul se desfăşoară pe mica porţiune din faţa ochilor lor. Orizont îngustat proporţional cu mandatele câştigate. E de înţeles atunci de ce nu au ales să ridice o platformă (din aceleaşi scânduri din care fusese ridicată tribuna) pe care să urce, pe rând cetele de urători şi să fie astfel şi văzuţi, nu numai auziţi de mulţimile de oameni de pe toate străzile din centrul oraşului.
Dar uit într-o clipă de toate astea şi rămân doar în bucuria de a revedea, chiar şi pentru câteva clipe, prieteni dragi, de demult.

                                                                                  ~~~~~~~~~~~~~

Bunicul meu are 91 de ani. Îl caut prea rar şi-l văd de mai puţine ori decât mi-aş dori. E singur de când s-a stins Buni, iar fetele lui, deşi aproape, îi sunt totuşi destul de departe. Distanţele şi timpul iau proporţii pe care nici nu le bănuim la anii noştri de acum. O să înceapă să ni se pară şi nouă că o zi e cât o săptămână şi că drumul din cameră până în bucătărie e mult prea lung şi istovitor şi deci, de unul singur nu mai merită făcut.
Nepoţii, risipiţi, înverşunaţi şi însinguraţi.
Iar el, Gogo, cu bradul de Crăciun pe care nu l-a mai desfăcut de când s-a dus Buni. Aşa, pentru că îi plăcea lu' Nela.
Gogo, pentru că cea dintâi nepoată nu reuşea să spună Grigore. Așa a rămas pentru ai familiei şi pentru cunoscuţi: Gogo. Cu toate derivatele.
Nu-mi amintesc să-l fi colindat de prea multe ori pe bunicul, îmi amintesc însă glasul lui de tenor în biserică în ajun de sărbători. Anul acesta m-a colindat el pe mine. La telefon.

Femeia din parc ( II)

Povesteam mai în vară despre Cornelia, femeia mister din parcul din apropierea casei mele. Am revăzut-o la unul dintre concertele din Piaţa Revoluţiei - Festivalul G. Enescu.

Doar o privire atentă îţi putea arăta că e un om părăsit şi debusolat. Atitudinea, cu toată sărăcia hainelor, era a unei femei distinse, educate, cultivate. În defavoarea câtorva doamne foarte elegante, de altfel, care au răspuns la telefoanele mobile, şi-au strigat prietenii întârziaţi în gura mare ca să le indice locul, aplaudau între părţile lucrării. Şi nu era vorba despre vreo manifestare de nestăpânită admiraţie faţă de solist sau faţă de lucrare. Nu. Nici măcar faptul că totul se întâmpla într-un spaţiu deschis şi mai puţin convenţional cum este cel al Pieţei Revoluţiei nu justifică în vreun fel comportamente ca cele despre care vă spuneam.

Cornelia, însă, femeia din parc, cuprinsă în lumea ei, a ascultat, a aplaudat decent şi a rămas pe scaun mult după ce orchestrele încheiaseră programul serii. A fost o imagine pe care ar fi trebuit s-o surprindă un regizor şi s-o folosească într-un film de Oscar: oameni care se grăbeau să elibereze scena, muzicieni care îşi cărau instrumentele spre autocare, lumini care se stingeau. În faţa scenei, scaunele goale. Undeva, pe rândul al cincilea, o femeie cu părul răvăşit, nemişcată, pierdută în cine ştie ce vremuri revenite înceţoşat, pe care părea că încearcă să le învie, să le lumineze. S-a ridicat într-un foarte târziu, cu mişcări încete, şi-a mai pus un jerse, şi-a luat pe rând sacoşele şi aşa, cu mâinile încărcate, cu aceiaşi paşi de scenă pe care îi mai văzusem a pornit spre parc, probabil, sau spre casa în care nu poate sta decât peste noapte. Pentru că nişte "interferenţe magnetice nefaste" o tulbură şi o alungă din locul copilăriei ei.

September Morn...

Septembrie întâi. Un an frumos să aveţi, dragii mei colegi.

În fiecare întâi de toamnă, voi daţi şcolii nobleţe pentru ca apoi, peste câteva zile, să capete freamăt şi bucurie.

Mă întorc în gând cu tare multă nostalgie la anii în care am fost învăţătoare şi mai apoi dirigintă. Cu nostalgie , cu dor, poate cu regret.

Am iubit cu adevărat munca asta şi copiii au simţit. Au simţit părinţii care mi-au dat toată încrederea lor. Nu cred că le-am mulţumit vreodată acestora, părinţilor elevilor mei, pentru încredere, pentru ajutor, pentru încurajare.

Le mulţumesc acum, chiar cu ani întârziere.

A trecut ceva timp de când nu mai sunt "la clasă", dar şi astăzi primele telefoane de "La mulţi ani" le primesc de la foştii mei elevi. Studenţi, alţii chiar părinţi la rândul lor. Şi de la părinţii lor, care ţin să-mi spună ce mai fac Mihai şi Andrei şi Teo şi Cătă şi...

E emoţionant să întâlneşti pe stradă un tânăr domn, care să-ţi zâmbească şi să spună: Sărut mâna, Doamna.... Îl recunoşti, (pentru că îi recunoşti întotdeauna!), îl priveşti în prima secundă de la distanţă, apoi îl îmbrăţişezi pentru că în toată creşterea aceea a lui ai pus şi tu ceva...

Ce minune, Doamne!

Dragii mei colegi, anul acesta când mergeţi pentru prima oară în clasele în care vă aşteaptă elevii voştri, priviţi-i pe toţi altfel decât aţi făcut-o până acum: dacă i-aţi privit cu dragoste, priviţi-i cu infinită dragoste, dacă i-aţi văzut frumoşi, să-i vedeţi ca pe cei mai frumoşi, dacă i-aţi privit ca pe nişte copii, priviţi-i ca pe oamenii care peste ani vă vor opri pe stradă să vă mulţumească.

Mi-e tare dor de Şcoală.

Sigur că poţi suspecta trucaje de situaţie, dar dincolo de toate stă simbolul. Un pui de leu, recunoscând figurile, mirosul şi mâinile celor ce l-au îngrijit pe când era ghemotoc. Şi orice ar fi trăit în ultimul an, păstrează, instinctual, afecţiune pentru fiinţe care, deşi nu-i seamănă deloc, i-au dăruit parte din viaţa lor.

În privința noastră, a oamenilor, memoria imediată aduce faptele cele mai recente în minte şi acţionăm raportându-ne la acestea. Frumuseţea zilelor pe care le-am trăit pui fiind, nu ne rămâne în memorie la fel de pregnant, cu toate că întâmplările de până la vârsta de trei ani ne formează covârşitor procesele mentale.

Cum ne învăţa sora mai mare să ne jucăm, ce poveşti ne citea, pentru că era deja elevă şi învăţase să citească şi o invidiam pentru asta, se uită toate şi ne amintim doar că divorţul aceleiaşi surori, venit pe neaşteptate pentru toţi, ne-a zdruncinat credinţa în trăinicie şi n-o iertăm pentru asta. Ne declarăm orfani de soră şi ne ducem mai departe viaţa fără ea.

Aceeaşi viaţă care a început în braţele mamei şi în preajma surioarei ce nu se mai dezlipea de ghemotoc.

Numai că acela nu era un pui de leu.

Ploaie şi floare de tei

A plouat astăzi în Bucureşti. Ploaie caldă şi repede de vară, la început. Numai atât cât să scuture peste străzile aglomerate şi grăbite, miros de floare de tei. Mi-era drag să întârzii în drum spre casă. Să măsor paşii în cadenţa ploii şi să pun pariu cu mine că următoarea maşină va stropi până spre gardul casei din vecini.

Apoi, spre seară, s-a mâniat rău. Furtună cu crengi aruncate departe de trunchiul ce le dăruise cu sevă primăveri la rând, ape alergând înnebunite spre guri de canal ascunse, sfâşîieri de lumină. De spaima tunetului, tremurau oameni, ferestre, uşi.

S-a liniştit acum. Tai cu privirea prin noapte şi-mi las simţurile să se limpezească. Val cu val, mirosul florilor de tei e mai plin şi, ciudat, în acelaşi timp, mai diafan.

Mă învelesc în el, ca în borangicul vechi al bunicii şi mă joc de-a vacanţa.