Principiul culoarului în relația de cuplu

Cu mulți ani în urmă, unul dintre paradoxurile orașului Caracal era tariful diferit al biletului de autobuz din centru până la gară față de acela al biletului de la gară până în centru. Urmând același traseu. Așadar, de la A la B nu e întotdeauna egal cu de la B la A. Nici măcar în linie dreaptă.

Culoarul de comunicare desfășurat între partenerii de cuplu este semnificat de acțiunile lor, de expunerea sentimentelor, de exprimarea acestora și de modul în care se împlinesc nevoile fiecăruia dintre ei.

Principiul culoarului în relația de cuplu, pe care vi-l supun atenției și criticii, s-a născut din observațiile făcute în cabinet asupra modelului cerere -  ofertă în cuplu. Voi exemplifica doar cu unul dintre cazurile observate.

Andrei vine spre Bianca, în mod constant, cu o avalanșă de oferte emoțional-afective, materiale, financiare, de împlinire a oricăror nevoi, chiar și a celor abia sugerate. Culoarul dintre ei este atât de aglomerat de darurile lui Andrei încât Bianca nu întrezărește nici o fâșie pe unde s-ar putea îndrepta ea însăși către el (desenul 1). Primește, acceptă și cu timpul rămâne blocată în obișnuința de a primi: ”Mi se cuvine”, ”Merit”. În timp ce Andrei e blocat în obișnuința de a oferi la supraplin, dezvoltând treptat sentimentul propriei nemulțumiri față de nevoile sale neîmplinite în cuplu. Reechilibrarea culoarului ca zonă de comunicare se realizează sub supraveghere terapeutică: Andrei și Bianca analizează, de comun acord, ofertele. Începe, apoi, procesul de selecție. Greu pentru Andrei, foarte greu, dar un proces care vine cu o noutate pentru el: învățarea unui nou limbaj, al exprimării propriilor nevoi în relație. Bianca acceptă să-i acorde tot sprijinul și învață noul cod, descoperă și răspunde nevoilor lui.

De ce?

Andrei înțelege fenomenul pe care l-a creat până acum și îl justifică astfel: ”Nu am vrut s-o pierd. Unde mai găsesc eu o femeia ca ea? Vreau și eu o familie.” 

Avalanșa de oferte cu care a venit Andrei s-a născut din nevoia sa de existență în cuplu. A construit ”cârlige”. S-a asigurat că în acest mod Bianca va avea ”tot ce își dorește și chiar mai mult”. Problemele au venit tocmai de la acel ”mai mult”. Atât de mult încât Andrei nu se mai zărea din spatele muntelui de cadouri. Neobișnuit să vorbească despre dorințele lui și neobișnuit să ceară, nu înregistra nici măcar refuzuri. Ceea ce îl mulțumea. Prea i se refuzaseră destule în copilărie. Bucuriile pe care i le făcea Biancăi erau și ale lui, singurele la care avea dreptul. Să-i împărtășească bucuria, mulțumirea, era răsplata lui. Nu știe care a fost momentul de revelație, cert îi era că obosise. 

 Când i-am redat prin desen ceea ce îmi spusese, l-am întrebat dacă e o metaforă grafică suficient de aproape de înțelesurile pe care el le dădea situației. A fost foarte mulțumit și am continuat să lucrăm astfel împreună. În sesiunile următoare și împreună cu Bianca. Pentru ea, metafora culoarului a fost o descoperire chiar mai mare. A mărturisit că niciodată nu ar fi gândit în acești termeni. Am denumit fiecare secvență și fiecare săgeată desenată, apoi am eliberat culoarul, renunțând pe rând la ofertele ”inutile, gratuite, fără noimă” ale lui Andrei, cum le-a numit Bianca. Acel ”mai mult”. Am așezat în echilibru ofertele de la A la B și de la B la A abia după ce Andrei a reușit să exprime în fața Biancăi unele dintre nevoile sale ascunse atâta vreme. Bianca îl redescoperea. Sau pur și simplu, îl vedea cu adevărat pentru prima oară.

Eliberat de sub povara lui ”a face pentru Bianca”, Andrei începe să descopere plăcerea și mulțumirea pe care i-o procură conversațiile în cuplu și reluarea unora dintre activitățile sale preferate pe care le părăsise de multă vreme, din teama că Bianca nu-i va împărtăși pasiunile. Ceea ce de altfel s-a și întâmplat, doar că a fost motivul suficient pentru ca fiecare dintre ei să-și acorde timp și spațiu.

După aproximativ 12 săptămâni, configurația culoarului era alta (desenul 2). Tendința de aglomerare dinspre A spre B exista încă, dar întreg spațiul arăta mult mai echilibrat. Culoarul se completează cu oferte inovatoare. Comunicarea se diversifică. La fiecare întâlnire terapeutică, desenul suportă modificări și devine fundamentul conversațiilor noastre.

Spre marea mea surpriză, Andrei și Bianca au creat o coregrafie care exprimă metafora noastră grafică. S-au înscris la un curs de dans, o mai veche dorință de-a lui Andrei, și au ales pași de tango. Se strecoară unul pe lângă altul, se opresc la jumătate, se îndepărtează și se apropie.

Obișnuințele se depășesc greu și chiar dacă în spațiul relației terapeutice lucrurile merg bine, Bianca și Andrei au nevoie să transforme instrumentarul pe care l-au câștigat în cabinet în comportament solid, testat în practică, fără artificiile pe care le poate crea un terapeut.

Iată și una dintre povestirile metaforă pe care le-am creat pentru același cuplu:

 Undeva, într-un sat îndepărtat, o tânără femeie își făcuse o pasiune din a face daruri. Găsea și crea cele mai neobișnuite obiecte care să se potrivească fiecărei persoane dintre cele cărora le oferea. Lăsa pachetele dimineața devreme în fața porților, pândea reacțiile oamenilor, iar bucuria lor era și bucuria ei.

Toți se obișnuiseră să primească daruri de la tânăra femeie. Nu trecea nici o zi  fără ceva nou. După foarte multă vreme, tânăra a simțit că bucuriei sale îi lipsea ceva. Nu înțelegea exact ce, dar într-o dimineață, când stătea undeva departe și privea lumina de pe chipurile celor care primeau cadouri, a înțeles. Și-ar fi dorit ca măcar o dată să simtă și ea la fel ca ei. A trecut pe lângă casele lor și a privit pe ferestre. Oamenii toți erau foarte preocupați să-și despacheteze cadourile. Mult prea preocupați încât să se mai gândească la ea și la nevoile ei.

Atunci când oferi prea mult, gândește-te că s-ar putea să ții oamenii ocupați cu despachetatul cadourilor și nu le mai lași timp să se gândească la ce ți-ar putea ei oferi, la dorințele tale.

 Un concept original. Mulțumesc cuplurilor care au ales să lucrăm împreună.

Lume, lume vrem ostași!

În drumul către casă trec pe lângă un liceu. Valuri de satin albastru și galben se unduiesc pe trotuarul din fața porților și mă emoționez la gândul unei alte promoții de absolvenți. Mă apropii astfel. În locul imaginii de mai devreme găsesc o suprapunere forțată de planuri. Imaginea rezultată devine dizgrațioasă. Peste vârsta asta frumoasă de prag nou se lasă, grea și pe alocuri ilară, o bucată diformă dintr-un adult străin, venit prea devreme la întâlnirea de douăzeci de ani. Texturi false și platforme deformante. O mixtură aproape de nedigerat între un comportament ce tocmai le-a rămas mic și  un altul care le atârnă lălâu peste umeri. Acesta din urmă nu-i al lor, e o montură falsă într-un metal prețios și sensibil. O montură lucrată zi de zi, temeinic, prin tot felul de mijloace. În masă. O lucrare nesupravegheată, realizată de farsori care nu sunt decât vârful aisberg-ului. Dedesubt, adânc și înțepenit, e un întreg sistem: autorități care nu impun și nu se impun, părinți și dascăli (da, dascăli!) goliți de conținut, mode-linguri care se lipesc de carnea și de mintea crudă ca un abțibild cleios.

Stânjeniți, cei câțiva părinți acceptați în preajmă încearcă să-și găsească, fiecare, adolescentul pe care l-a rătăcit în veșnicul și parcă fără întoarcere drum către job. ”Cum trec anii!” se transformă în ”Cum trec anii?”. Destinatar necunoscut.

Nu simt că am exprimat toată durerea pe care am simțit-o privind tabloul acesta al unei maturități outdoor cuprinzând tentacular o adolescență neîncheiată.  Și dacă aș fi făcut-o?

Que Sera, Sera...

Ascultam, într-una dintre serile de dinaintea sărbătorilor de iarnă, melodia cu titlul de mai sus. M-a cuprins nostalgia copilăriei. Si pentru că nu mă simţeam pregătită să îndur sentimentul acesta, am ales o lectură care să mă strecoare în altă zonă. Ceva uşor, amuzant, ceva la îndemână. Am găsit acolo o anecdotă:

Două mame stau de vorbă pe o bancă în parc, în timp ce îşi privesc copiii jucându-se.

- Câţi ani au copiii dumneavoastră? o întreabă una dintre mame pe cealaltă.

- Avocatul are trei, iar medicul cinci. 

M-am gândit atunci la cuplul pe care îl am în terapie şi care aşteaptă naşterea primului lor copil. I-am rugat să scrie o scrisoare nou-născutului despre ceea ce simt ei acum, ce trăiesc, ce speră, pe care s-o păstreze şi pe care s-o citească din când în când, atunci când vor crede că le e greu.

Scrisorile lor au fost foarte emoţionante, dar la sfârşitul sesiunii, tatăl, viitorul tată a spus: Copilul meu va urma studii în domeniul economic, asta o să-l împlinească profesional mai bine decât orice altceva.  

Şi așa mi-a venit ideea acestui articol. Iar titlul melodiei e cum nu se poate mai potrivit.

Întâlnesc din ce în ce mai mulți copii care îndură, la propriu, ore de tenis, lecţii de pian sau de vioară, meditaţii interminabile la matematică. Inculpăm, în aceste cazuri, veşnica întoarcere în timp a părinţilor care insistă în a face din copiii lor oamenii de succes care să compenseze propriile lor vise eşuate. E un fapt confirmat de foarte multă vreme și statuat în teorie: părintele care se regăseşte puternic în imaginea propriului copil, refuzând individualitatea copilului ca persoană, este mai probabil să dezvolte un astfel de model comportamental.

Este vorba despre părinții care îşi văd copiii ca pe propriile extensii de sine, mai degrabă decât ca pe nişte persoane distincte, cu propriile lor speranţe şi vise. Aşa s-ar explica acțiunile părinților insistenţi care îşi îndeamnă copiii (aceştia de multe ori nedorindu-şi sau neavând nici un talent pentru activitatea impusă) să urmeze un vis care nu le aparţine, oferindu-le o perspectivă livrescă asupra eventualelor beneficii pe care le vor obţine în timp. Părinții obțin astfel o formă de satisfacţie și un sens al rolului de părinte, prin rezolvarea indirectă, prin copiii lor, a propriilor ambiții  neîmplinite.

 Dar ce se întâmplă atunci când aceşti copii chiar au succesul scontat? Acest succes se transformă în adăpostul părintelui care anulează orice iniţiativă pentru propria-i viaţă şi se dedică în exclusivitate acestei reușite. Singurele motive de mândrie şi împlinire vin dinspre realizările propriilor copii. Vorbesc, gândesc, trăiesc doar prin imaginea acestui succes.

Un studiu, publicat în anul 2013 în revista Public Library of Science ONE, a fost efectuat la Universitatea din Utrecht din Olanda.

Au fost selectați 65 de părinți care aveau copii cu vârste cuprinse între 8 și 15 de ani. Cercetătorii le-au cerut să completeze un test pentru a măsura cât de mult își percep copilul ca fiind o parte din ei înșiși.

Participanții au fost apoi împărțiți în două grupuri. Membrii primului grup au fost rugați să identifice și să scrie  două din propriile lor ambiții pe care nu au reușit să le împlinească. Lista a cuprins ”vise” dintre cele mai diverse, de la scrierea unui roman până la dezvoltarea unei afaceri de mare succes sau visul de a deveni un jucător de tenis profesionist.

Părinții din cel de-al doilea grup au fost pur și simplu rugați să reflecteze asupra unei persoane cunoscute de ei și despre care știau că nu și-a împlinit visul profesional.

Fiecare grup a fost apoi întrebat despre speranțele pe care le au pentru copiii lor.

 Concluzia studiului și a co-autorului acestuia, profesorul doctor Brad Bushman, de la Universitatea din Ohio, a fost că părinții care au reflectat asupra propriilor vise pierdute au mai multe șanse de a-și dori ca proprii lor copii să le împlinească.

În schimb, părinții care s-au gândit la ambițiile eșuate ale altor persoane, și-au exprimat opțiunea ca puii lor să-și urmeze propria cale, neconstrânși de ambiții exterioare voinței lor.

Cercetătorii au subliniat că părinții care au făcut parte din primul grup, și-au considerat copilul ca fiind o parte din ei înșiși, fiind mult mai probabil ca ei să vadă în fiul sau fiica lor împlinirea propriilor vise. Rezultatele au sugerat cu tărie că părinții care asociază puternic imaginea copiilor cu propria lor imagine de la aceeași vârstă sunt cei care transferă visele lor asupra copiilor.

"Părinții pot atunci să se încălzească în gloria reflectată a copiilor și pierd o parte din sentimentele de regret și dezamăgire că nu au putut atinge ei înșiși aceleași obiective. Își trăiesc viața indirect prin intermediul copiilor",  a spus profesorul Brad Bushman.

Cercetătorii au avertizat asupra potențialelor dezavantaje ale acestei abordări, unul dintre acestea fiind dificultatea acestor copii, ajunși la vârsta maturității de a-și stabili propria autonomie.

When I was just a little girl

I asked my mother, what will I be

Will I be pretty, will I be rich

Here's what she said to me.

Que Sera, Sera,

Whatever will be, will be

The future's not ours, to see

Que Sera, Sera

What will be, will be.

Papagal de vânzare

  Imaginați-vă că aveţi un papagal. O pasăre. Nu are nici cunoștințe și nici cine știe ce inteligență. Creier de pasăre... Recită ”papagaliceşte”.

Cu toate acestea, papagalul este special. A fost antrenat pentru a deveni o povară, comentând în mod continuu la adresa ta şi a vieţii tale. 

De exemplu, mașina în care te afli este blocată în trafic și ajungi la locul de muncă mai târziu cu 5 minute. Papagalul stă pe umăr sau într-o colivie, pe scaunul din dreapta, șoptind: "Întârzii din nou. Pur si simplu nu poţi fi punctual. Niciodată nu ajungi la timp. Eşti varză. Dacă ai fi plecat de acasă mai devreme, ai fi ajuns la timp. Şeful tău ar fi fost, în sfârșit, fericit. Dar tu, nu. Nu poţi face lucrurile la timp. Devii inutil. Aduni deșeuri de spațiu şi timp! Absolut penibil!"

Cât timp v-ați lăsat în acest abuz înainte de a arunca un prosop peste colivie sau a scăpa de papagal? Se întâmplă să ne lăsăm prizonierii gândurilor care vin de la acest tip de agresor, sabotor intern pentru mult prea mult timp.

Putem învăța să folosim un antidot împotriva acestor otrăvuri interne. Observăm că e doar un " papagal " şi acoperim colivia. "E papagalul ăsta din nou - nu trebuie să-l ascult " și ne îndreptăm în mod conștient către altceva.

 Concentrați-vă atenția în altă parte. Fiți persistent cu această practică! Veți observa prezenţa papagalului din ce în ce mai puțin. Va renunţa la otrava lui o dată ce antidotul va începe să funcţioneze sau poate va zbura acolo unde toţi papagalii otrăvitori se duc.