Femeia din parc ( II)

Povesteam mai în vară despre Cornelia, femeia mister din parcul din apropierea casei mele. Am revăzut-o la unul dintre concertele din Piaţa Revoluţiei - Festivalul G. Enescu.

Doar o privire atentă îţi putea arăta că e un om părăsit şi debusolat. Atitudinea, cu toată sărăcia hainelor, era a unei femei distinse, educate, cultivate. În defavoarea câtorva doamne foarte elegante, de altfel, care au răspuns la telefoanele mobile, şi-au strigat prietenii întârziaţi în gura mare ca să le indice locul, aplaudau între părţile lucrării. Şi nu era vorba despre vreo manifestare de nestăpânită admiraţie faţă de solist sau faţă de lucrare. Nu. Nici măcar faptul că totul se întâmpla într-un spaţiu deschis şi mai puţin convenţional cum este cel al Pieţei Revoluţiei nu justifică în vreun fel comportamente ca cele despre care vă spuneam.

Cornelia, însă, femeia din parc, cuprinsă în lumea ei, a ascultat, a aplaudat decent şi a rămas pe scaun mult după ce orchestrele încheiaseră programul serii. A fost o imagine pe care ar fi trebuit s-o surprindă un regizor şi s-o folosească într-un film de Oscar: oameni care se grăbeau să elibereze scena, muzicieni care îşi cărau instrumentele spre autocare, lumini care se stingeau. În faţa scenei, scaunele goale. Undeva, pe rândul al cincilea, o femeie cu părul răvăşit, nemişcată, pierdută în cine ştie ce vremuri revenite înceţoşat, pe care părea că încearcă să le învie, să le lumineze. S-a ridicat într-un foarte târziu, cu mişcări încete, şi-a mai pus un jerse, şi-a luat pe rând sacoşele şi aşa, cu mâinile încărcate, cu aceiaşi paşi de scenă pe care îi mai văzusem a pornit spre parc, probabil, sau spre casa în care nu poate sta decât peste noapte. Pentru că nişte "interferenţe magnetice nefaste" o tulbură şi o alungă din locul copilăriei ei.

September Morn...

Septembrie întâi. Un an frumos să aveţi, dragii mei colegi.

În fiecare întâi de toamnă, voi daţi şcolii nobleţe pentru ca apoi, peste câteva zile, să capete freamăt şi bucurie.

Mă întorc în gând cu tare multă nostalgie la anii în care am fost învăţătoare şi mai apoi dirigintă. Cu nostalgie , cu dor, poate cu regret.

Am iubit cu adevărat munca asta şi copiii au simţit. Au simţit părinţii care mi-au dat toată încrederea lor. Nu cred că le-am mulţumit vreodată acestora, părinţilor elevilor mei, pentru încredere, pentru ajutor, pentru încurajare.

Le mulţumesc acum, chiar cu ani întârziere.

A trecut ceva timp de când nu mai sunt "la clasă", dar şi astăzi primele telefoane de "La mulţi ani" le primesc de la foştii mei elevi. Studenţi, alţii chiar părinţi la rândul lor. Şi de la părinţii lor, care ţin să-mi spună ce mai fac Mihai şi Andrei şi Teo şi Cătă şi...

E emoţionant să întâlneşti pe stradă un tânăr domn, care să-ţi zâmbească şi să spună: Sărut mâna, Doamna.... Îl recunoşti, (pentru că îi recunoşti întotdeauna!), îl priveşti în prima secundă de la distanţă, apoi îl îmbrăţişezi pentru că în toată creşterea aceea a lui ai pus şi tu ceva...

Ce minune, Doamne!

Dragii mei colegi, anul acesta când mergeţi pentru prima oară în clasele în care vă aşteaptă elevii voştri, priviţi-i pe toţi altfel decât aţi făcut-o până acum: dacă i-aţi privit cu dragoste, priviţi-i cu infinită dragoste, dacă i-aţi văzut frumoşi, să-i vedeţi ca pe cei mai frumoşi, dacă i-aţi privit ca pe nişte copii, priviţi-i ca pe oamenii care peste ani vă vor opri pe stradă să vă mulţumească.

Mi-e tare dor de Şcoală.

Sigur că poţi suspecta trucaje de situaţie, dar dincolo de toate stă simbolul. Un pui de leu, recunoscând figurile, mirosul şi mâinile celor ce l-au îngrijit pe când era ghemotoc. Şi orice ar fi trăit în ultimul an, păstrează, instinctual, afecţiune pentru fiinţe care, deşi nu-i seamănă deloc, i-au dăruit parte din viaţa lor.

În privința noastră, a oamenilor, memoria imediată aduce faptele cele mai recente în minte şi acţionăm raportându-ne la acestea. Frumuseţea zilelor pe care le-am trăit pui fiind, nu ne rămâne în memorie la fel de pregnant, cu toate că întâmplările de până la vârsta de trei ani ne formează covârşitor procesele mentale.

Cum ne învăţa sora mai mare să ne jucăm, ce poveşti ne citea, pentru că era deja elevă şi învăţase să citească şi o invidiam pentru asta, se uită toate şi ne amintim doar că divorţul aceleiaşi surori, venit pe neaşteptate pentru toţi, ne-a zdruncinat credinţa în trăinicie şi n-o iertăm pentru asta. Ne declarăm orfani de soră şi ne ducem mai departe viaţa fără ea.

Aceeaşi viaţă care a început în braţele mamei şi în preajma surioarei ce nu se mai dezlipea de ghemotoc.

Numai că acela nu era un pui de leu.

Ploaie şi floare de tei

A plouat astăzi în Bucureşti. Ploaie caldă şi repede de vară, la început. Numai atât cât să scuture peste străzile aglomerate şi grăbite, miros de floare de tei. Mi-era drag să întârzii în drum spre casă. Să măsor paşii în cadenţa ploii şi să pun pariu cu mine că următoarea maşină va stropi până spre gardul casei din vecini.

Apoi, spre seară, s-a mâniat rău. Furtună cu crengi aruncate departe de trunchiul ce le dăruise cu sevă primăveri la rând, ape alergând înnebunite spre guri de canal ascunse, sfâşîieri de lumină. De spaima tunetului, tremurau oameni, ferestre, uşi.

S-a liniştit acum. Tai cu privirea prin noapte şi-mi las simţurile să se limpezească. Val cu val, mirosul florilor de tei e mai plin şi, ciudat, în acelaşi timp, mai diafan.

Mă învelesc în el, ca în borangicul vechi al bunicii şi mă joc de-a vacanţa.

Ghicitoare

- Maşina REBU golind tomberoane, flexuri muşcând avid din tablă, lovituri înfundate pentru fixarea panourilor de izolaţie termică a unei clădiri în renovare, maşini pornind, venind, zgomot care acoperă cuvintele.
- Un şantier?
- Nu...Mai încearcă.

- Târg de materiale de construcţie?
- Nici asta...Deci?

-Zonă industrială în afara oraşului?
-Nu....
-Renunţ....
-Tenis Club Herăstrău în ziele Circuitului Internaţional de Tenis al României, 2009.

L-am urmărit pe Răzvan Sabău în competiţia de care vă spuneam. Cu greu. Nu pentru că nu aveam locuri bune, ci pentru că la cinci metri de terenurile de tenis, muncitorii în construcţii îşi vedeau liniştiţi de treabă.
Sigur, nu spun că ei ar fi trebuit să fie cei care observă că lucrurile scapă de sub control.
Ce vreau să spun este că nimeni din administraţia parcului sau dintre organizatorii competiţiei nu a luat vreo măsură pentru ca meciurile de tenis să se desfăşoare în normalitate.
Unul dintre jucătorii greci s-a oprit în timpul meciului şi a avut remarci foarte dure la adresa condiţiilor în care se juca. Mă chirceam sub durerea de a-i da dreptate.

Meciul a început la 10:30 şi maşina REBU abia atunci a sosit. Nu am înţeles niciodată de ce mastodonţii ăştia puturoşi nu îşi fac treaba pe la cinci-şase dimineaţa. Îi prinzi din urmă la ore când traficul e un infern, blochează singurele străduţe pe care ai mai putea să te strecori ca să eviţi vreun blocaj, ba te mai şi ceartă că-i încurci.

De ce nu era acolo nici un reprezentant al organizatorilor competiţiei? De ce să-i aud de fiecare dată pe cei care nu sunt cu nimic mai buni decât noi că ne denigrează şi să fiu nevoită să recunosc că au dreptate?

Da, mi-a fost ruşine de parcă eu ar fi trebuit să opresc zgomotul din jur şi n-o făcusem.

E linişte în tribune...