Caiete tip

Vârfurile degetelor îmi sunt reci şi amorţite. Trec dintr-o cameră în alta. În bucătărie nu găsesc nimic care mi-ar putea astâmpăra setea sau foamea sau pofta de dulce. Mă întorc în camera mea, arunc o privire pe ferestră, către strada de duminică seara, aducând spre casele lor oameni mari, copii, animale de companie mai norocoase decât altele. Reintru, gata să-mi găsesc locul. Caut printre cămăşi, bluze, pantofi, genţi. Nu reuşesc să aleg nimic care să se potrivească. 

Fac o pauză, îmi beau ceaiul şi ascult ştirile despre cum se va extrage aurul în următorii ani. De pe alt canal aflu că aşa nu e bine. Mi se pare că e una şi aceeaşi persoană, dar sigur mă înşel, aşa că mă decid să găsesc singură un răspuns. Două, mai multe. Şi habar n-am ce sunt emoţiile astea pe care le simt urcând şi pândindu-mi respiraţia.

15 septembrie. De câte ori se cuprinde un pas mărunt într-unul uriaş, grăbit către serviciu? Maşinile sosesc devreme în jurul şcolilor. Locuri de parcare. Cât mai aproape de poarta şcolii. Drumul de care îmi amintesc eu era drept, destul de lung şi îmi dădea voie să descopăr. Mergeam pe jos şi poate atunci am făcut primele exerciţii de vis. Dus-întors.

Aveam timp. Tot  ce-mi trebuia. Şi azi mă port la fel, ca şi cum aş avea timp. Am rămas cu obiceiul ăsta, să cred că am timp. Nu divulg asta pe nicăieri, cine ar înţelege? O spun aşa, aici, pentru cei care mergeau la şcoală pe jos. Nu se mai poate acum, înţeleg perfect. 

Cât despre vis... 

Pe geamul maşinii, filmul străzii se derulează atât de rapid, încât nu mai prinde nimeni genericul. Concret, la obiect, la oră fixă, cu termene limită. Număr de pagini şi de caiete tip. "S-o ungem cu slănină şi s-o dăm la câini" există şi în forma sa "up-date".

Un pic de toamnă, un rest de vară şi mulţi copii. Tot felul de şcoli, singure şi vechi sau mai noi şi exclusiviste. Ce mai contează,  e 15 septembrie. Linia se trage mai târziu. În Anglia, Danemarca, poate în Statele Unite.

În camera mea nu reuşesc să găsesc nimic potrivit de îmbrăcat pentru mâine dimineaţă, de agăţat pe umeraşe şi de întins pe spătarul scaunului. O să merg pe jos mâine spre oriunde aş avea de mers, să las emoţia de început de şcoală să curgă aşa cum mi se întâmplă de atunci, de demult, în fiecare an. 

V-aş ieşi cu plin mâine, dar nu ştiu pe unde treceţi şi sigur locul de parcare va fi greu de găsit. Las aici mesaj de bucurie pentru începutul ăsta şi vă doresc să aveţi Timp!

Searching....

Părea că-mi trecuse. Umbrele mi se jucau din nou peste prag, scârţâiau înainte şi înapoi, tăiau drumuri prin mine, peste mine. Am convenit să devin conciliantă şi să las seara asta să curgă obişnuit, cu luna într-un colţ sau peste tot, cu vârfurile stejarilor încremenite într-un antracit confuz.
Cu o foarfecă pe care o foloseam de obicei ca să retez crengile veştede ale plantelor mele, decupam paragrafe dintr-o carte motivaţională, ieftină şi colorată, care îţi promitea şi te lansa în propria-ţi dezvoltare cum lansezi o pietricică dintr-o praştie uzată. Le lăsam pe rând, câte una, pe masa din lemn nefinisat de pe terasa dinspre est a pensiunii. Pe deasupra lor, în lumina căzută, săltau ţânţari anemici, ameţiţi de amestecul crepuscular. Se roteau peste cuvinte şi le adăugau "i"-uri nefireşti. Mai sus, fluturi grei, întunecaţi, adulmecau prin geamuri lumina ce avea să-i piardă.
Cu palma lipită de inimă, ascultam trecerea. Citesc la întâmplare propoziţiile adunate pe masă. Nu sunt toate. Mă ridic să caut, nedumerită, bucăţelele de hârtie. Le găsesc creponate sub labele uriaşe ale ciobănescului pensiunii. Una îi atârnă în franjuri printre colţi. Mă priveşte. Scutură capul spre stânga şi spre dreapta repede, a joacă. Fac şi eu la fel. Se ridică. Le ferfeniţează şi pe cele rămase pe jos. Cu un gest scurt, i le arunc şi pe celelalte, de pe masă. Din toată inspiraţia unui prolific autor american se aleg câteva zdrenţe umede, crâmpoţite şi amestecate cu pulberea din amurg.
Asta-i tot pentru seara asta, îmi zic. Ştiu ce le voi spune mâine studenţilor.

Şezi, Bucşi, şezi!

Alte două cuvinte

Ascult trupa Taxi cam de pe când a apărut. Îmi plac vorbele atent muchiate, melodia de nicăieri, mai greu slăgăroasă. Găselniţa cu Cele două cuvinte m-a amuzat de la început. Ascultându-i acum câteva zile în maşină, am găsit şi eu nişte câte două cuvinte.

Vama Veche, Roşia Montană, Sighetu-Marmaţiei. Vama se înnoieşte iremediabil şi plecăm de acolo, la început de septembrie, cu spaima că la anul o să fie şi mai nouă. Vechi rămânem numai noi şi amintirile. Pozele. Poveştile dospite de la un ascultător la altul. Codiţele deşirate în culori şterse.

Roşia adună laolaltă oameni din două generaţii şi îi trezeşte ca pe o frumoasă din naţiunea amorţită. Una e generaţia mea şi cealaltă generaţia fiicei mele. Prima încă nu s-a scuturat bine de eticheta de "golan", cu care dealtfel ne mândream prin "90 şi reia marşul de acolo unde l-a lăsat in urmă cu peste douăzeci de ani. A doua se alătură părinţilor lor, acelora care îi adormeau cântând Mai bine mort decât comunist. A doua este marea revelaţie, balsamul, speranţa, semnul că se poate, este eleganţa în declaraţii şi forţa argumentului. Ei ştiu de ce au ieşit în stradă. Dacă îi întrebi, vei avea surpriza emoţionantă să vezi că au repere, că ştiu despre ce e vorba, că nu-s acolo ca să nu fie altundeva. Că întrebările lor sunt legitime şi răspunsurile, pe care tot ei le găsesc, valide şi puternice.

Sighetu-Marmaţiei mi-e acasă. De câteva ori pe an şi pe veci. De anul ăsta începând e şi locul Florii de colţ, festival de folk, frumos ca soarele peste Solovan. Câtu-i Maramureşu nu-i oraş ca Sighetu. A fost sărbătoare "pe centru". Până sara târzâu.

Cele două cuvinte, cu tot universul lor, mi-au ocupat vara. Mi-au pârjolit-o. Mă mai agăţ de firele roşiatice din apus să cred că şi mâine va fi senin şi cald.

De undeva îmi tot vin ştiri. Dau Delete şi reapar. Ca un carusel demodat şi scârţâit. Sunt veşti de toamnă, brumă şi must. Să vie, zic, dacă aşa s-au rânduit. O să-mi fie mai dor ca niciodată de vara asta despre care n-am avut prea multe veşti. M-aş duce s-o caut pe unde a mai rămas vreun rest, da-i departe rău. Mai şăzi şi tu, ar zice buna. 

Mai şăd, că ce-o mai rămas....

Atentie, se filmeaza!

Scriind, am atins cele mai nerecunoscute gânduri şi emoţii pe care le aveam. Era ca şi când m-aş fi suspendat deasupra tuturor întâmplărilor vieţii mele din ultimii ani şi aş fi avut, în sfârşit, clar, perspectiva. Scrisul meu era ca o lanternă care, pe măsură ce-şi creştea lumina, îmi dezvăluia înţelesuri de semne, de plecări şi veniri, de motive.

Încercări succesive, reducere la absurd, mersul invers, paşi mărunţi, amplificări şi simplificări, pe toate le încercasem. Soluţia drumului meu rămânea dincolo de formule matematice, de standarde, de modele general valabile. Aflarea ei îmi cerea creativitate, inovaţie şi eu mă simţeam pregătită să inovez, să dau forme noi mai vechiului meu fond.

Trebuie cumva să încep să amestec cele două lumi ale mele, cea de la Paris şi cea de acasă. Adică cea de acasă şi cea de acasă. Am senzaţia clară că le-am forţat să stea departe una de alta, că le verific prin comparaţie, că sunt nedreaptă şi crudă.

După două ore, ieşim în strada rece, golită până şi de frunzele căzute de dimineaţă, noi, niște scribi golaşi şi zgribuliți de atâtea încercări.

-Ne dezmorțim cu ceva?

Cred că aşteptam cu toţii întrebarea asta. Vittoria, italianca jumătate româncă este cea cu iniţiativa astăzi.

Mergem ordonaţi, ca nişte şcolari ceva mai răsăriţi, economisim cuvintele pentru peste câteva minute, când ne va fi mai cald. Se arată colţi întunecaţi dinspre apus şi simt cum vremea, întâmplarile de azi şi nerăbdarea de a termina scriitura, ne apropie şi fac din noi un bulgăre care creşte, creşte peste străzile Parisului, peste graniţe neconsimţite, peste ţări împărţite anapoda.

În faţa unui magazin de încălţăminte pentru copii, un băieţel plânge, lăsat pe vine lângă singură baltă apărută după ploile de zilele trecute. Nu are mai mult de trei ani.

Plânge cu sughiţuri şi bate apa din baltă. O loveşte cu ambele palme, una după alta. Na, na, na. Îşi murdărise acolo pantofiorii nou cumpăraţi. Mama râde şi îl încurajează. Îmi trec brusc prin minte mii de motive pentru care aş putea lovi apa, mă las lângă copil, încep să lovesc cu palmele deschise. Na, na, na. Închid ochii şi îmi scutur acolo, peste apa de ploaie de pe trotuarul din Paris, toate gândurile care mă ţin, mă poticnesc în mersul meu, care mă împovărează şi mă opresc din scrisul meu. Copilul se opreşte brusc, eu continuu. Se opreşte din plâns ca la comandă, dar reîncepe, râzând, jocul cu palmele peste apă. Simt cum se lasă jos, lângă mine alt trup, tremurând de frig. Nu deschid ochii, dar după voce o recunosc pe Irina. Apoi Boris, apoi Gustave. Apoi o voce pe care nu o mai recunosc. Deschid ochii. E mama băieţelului, care loveşte apa cu ambele palme, râzând, ne priveşte pe fiecare şi înţeleg că aşa ar vrea să arate lumea în care să-şi crească copilul.

Când ne ridicăm cu toţii, noi cei mari suntem tăcuţi, cu gândurile destrămate, el cel mic, eliberat de supărare, e vesel ca o zi însorită după ploaie. Îi salutăm pe micuţul răzvrătit şi pe mama lui, nu ne uităm deloc spre mulţimea de oameni oprită să privească scena, încercând să ghicească unde stă ascunsă camera ascunsă. Irina se opreşte cu faţa spre ei şi deschizând braţele le strigă: Opriţi războiul din voi!

Cadrul 1: Mulţimea încremeneşte.

Cadrul 2: Zâmbet condescendent.

Cadrul 3: Cadru plonje dinspre mulţime spre noi, şi mulţimea ne face mici, mici, mici, atât cât să nu se mai teamă.

Reveniţi la mesajul nefinalizat

Educaţia mea a fost să-mi aştept rândul. Generaţii întregi de Stai la rând- Nu intra în faţă- Eu am fost înaintea ta. Aşteaptă. Aşteaptă. Aşteaptă. Şi pentru asta, pentru că stăteam la locul meu, am primit, e adevărat, ce se cuvenea locului meu şi mi se spunea să fiu recunoscătoare. Când am simţit că vreau dincolo de locul meu, n-am  mai ştiut prea bine ce trebuie să cer, să aştept, pentru ce să mă ridic pe vârfuri, ce pierd, ce se cuvine şi  ce nu. Ce aşteptau ceilalţi de la mine. Am bâjbâit, uneori rezultatul a fost uimitor şi oamenii spuneau că m-am realizat, că m-am împlinit. Ce mai aştepti, adică ce vrei mai mult? Şi eu habar n-aveam cum arată drumul, nici cum am ajuns până acolo. Mă miroseau, să simtă, să amuşine succesul. Şi eu mă roteam împrejurul meu, neînţelegând ce dibuiau ei cu mirosul lor fin de oameni versaţi, trecuţi, lucraţi, lustruiţi.

Privesc strada, încerc să scriu, nu pot, şi neputinţa asta mă înfurie, sau poate nu e asta, copilului din mine îi vine să plângă pentru că se simte abandonat şi singur, adultului i se face dor. Cer o pauză. Pe culoar e linişte. Mă opresc lipită de zidul rece, înalt, vechi, respir rar, dar nu ţine, încep să mă zgudui de plâns. Înfundat, înăbuşit, muşcând, încercând să-mi opresc cu palmele strânse peste tâmple, gândurile, aducerile-aminte, nădejdile. Peste zidul din faţa mea se întinde alb, un alb vâscos, cleios, peste care curg, în zigzag-uri care se amestecă, umbre, culori, guri schimonosite care-mi ordonă, jumătăţi de feţe pe care nu pot să le recompun, palme deschise, ademenitoare, paşi care se pierd. Mă reped cu tot trupul spre zid, îmi proptesc braţele în el, adun muchiile, îl mototolesc, îl redesfac, îl netezesc şi îi mângîi urmele şifonate, culorile prelinse. Rămân un punct mic, mic de tot, lângă zidul rece, vechi, alb-cenuşiu, neclintit, de neclintit.

Când încep să se audă voci dinspre uşile greoaie ale încăperilor, mă ridic, mă scutur şi mă reped spre baie, să nu o ocupe careva şi să rămân cu lacrimile prinse în rimel. Mă privesc în oglinda cu urme de argint, zâmbesc şi îmi întorc gândurile din ghemul lor greu, încâlcit, spre lumina zilei, brusc, cu bucuria regăsirii drumului. Fir nevăzut, întins dintre apus spre răsărit.