Vina rămâne atâta vreme cât conştiinţa ştie de ea (Stefan Zweig)

Nu știu dacă ce urmează să scriu are legătură directă cu titlul (într-un mod straniu, indirect, totul se leagă...).

A devenit obișnuință pentru mine să fiu foarte atentă la amănuntele străzii. Chipuri, voci, priviri, gesturi, atitudini. Sunete. Clădiri. Motoare. Frunze, musculițe, gâze de tot felul. Veverițe.
Din ce în ce mai des observ oameni, adolescenți, tineri şi mai puţin...ascultând muzică în căşti. Ar putea părea de bine, dar devine greu, dacă nu imposibil, să mai înregistrezi pe de-a întregul întâmplările din jurul tău atâta vreme cât tu cobori sau urci doar în muzica ta, doar cu gândurile tale.

"E stresant să vezi toată agitaţia şi aglomeraţia oraşului", mi-a spus o prietenă, "prefer să ascult ceva care să mă ducă mai departe de oamenii de pe stradă".

Ne înstrăinăm, nu mai reacţionăm în timp util. Nu vedem, e drept, urâţenia străzilor, dar nici nu ne mai bucurăm de micile frumeseţi ale aceleiaşi străzi.
La fiecare întâlnire săptămânală pe care o am cu copiii uneia dintre şcolile cu care colaborez, propun un scurt exerciţiu: să-şi amintească  o întâmplare simplă, un chip, un gest sau orice altceva le-a plăcut sau chiar impresionat pe drumul de acasă până la şcoală. Am făcut împreună cu ei exerciţiul, ieşind pe trotuarul din faţa şcolii şi observând. Nu avea importanţă ce, stăteam să privim, să ascultăm.
A devenit unul dintre cele mai fascinante jocuri pentru ei. Aceeași copii, cărora le venea greu la început să-şi amintească detalii ale drumului lor spre sau dinspre şcoală, vin cu observaţii emoţionante de cele mai multe ori. Sigur că în egală măsură înregistrează mizeria și nedreptatea. Dar  au învăţat "să vadă" şi acesta este primul pas spre o altă lecţie uitată: responsabilitate şi atitudine.

Câţi dintre dumneavoastră văd şi ascultă cu adevărat pescăruşii de deasupra Dâmboviţei? Câţi dintre dumneavoastră intrați în fiecare săptămână într-un parc cu gândul clar de a observa culori şi  oameni? Sunt exerciţii la îndemână.

Totul se reduce la percepţie. Dacă ştim cum să găsim frumuseţe în lucrurile mici ale existenţei noastre, dacă putem transforma imaginile banale, uneori de-a dreptul groteşti ale străzii în poveşti, e semn că paşapoartele biometrice nu ne vor învinge atât de uşor.

În tabără

Adăugaţi o legendă

Pentru echipa Aed Ludens, verile înseamnă "de-a jocul", cu ritmuri, dans, teatru şi imagini. Câţiva oameni mari, actori, artişti, psihologi şi mulţi copii, adolescenţi şi tineri care, conform regulamentului taberei, "creează şi se distrează împreună".

Săptămâna 11-17 iulie 2010 a fost specială. În primul rând pentru că întreaga organizare a acestei serii s-a făcut împreună cu Fundaţia Blue Heron, despre ale cărei acţiuni ştiam de mai multă vreme, dar cu care abia acum am reuşit să colaborăm din plin. Apoi, pentru că participanţii erau studenţi sau masteranzi din Iaşi, Timişoara, Constanţa.

Diferiţi şi frumoşi, toţi cu trasee de viaţă dintre cele mai sinuoase, cu întâmplări şi amintiri apăsătoare, dar cu o lumină pe care ţi-o dau speranţa, încrederea în oameni şi curajul de a încerca.

N-am să spun nume, nici vreo frântură de poveste. Mă gândesc doar la bucuria fiecăruia dintre ei la vederea cailor din centrul de echitaţie, la amestecul de teamă şi dorință înainte de a urca în şa, la râsul plin când le propuneam jocurile de pe pajiştea din faţa complexului, la emoţiile noastre, ale tuturor, în seara de foc de tabără.

Nu ştiu exact cu ce au plecat în suflet tinerii Blue, ştiu însă despre mine că e prima oară când nu reuşesc să aştern simplu şi repede pe hârtie impresii. Ar fi trebuit să deschid  computerul şi să scriu despre senzaţii, emoţii, întâmplări. Sau să scriu în grabă pe un colţ de hârtie cuvinte cheie care apoi să-mi amintească momentele care le-au generat.

Nu s-a întâmplat aşa, n-am înteles la început de ce. Scriind acum, înteleg. Era mult, copleşitor aproape.

Au trecut câteva zile şi imaginile, cuvintele s-au aşezat altfel. Din copleşitor, totul a devenit cald. Vreau să pot şi să ştiu cum să le mulţumesc pentru ce s-a schimbat profund şi fără întoarcere în universul meu de valori.

Cu drag, pentru voi toţi,

Daniela

Despre rău numai de bine

Din dr.Victor Pauchet, Calea fericirii, lucrare premiată de Academia Franceză în anul 1927:

"Iubiţi viaţa aşa cum e. Societatea, lumea aşa cum sunt. Viaţa vi se va părea astfel mai plăcută. Să nu vă faceţi obiceiul de a vă ponegri singuri, nici acela de a critica pe oricine ar fi. Nu vorbiţi de rău nici oamenii, nici evenimentele, nici ţara voastră, nici timpul în care trăiţi. Nu criticaţi pe cei care guvernează, cu toate lipsurile şi greşelile lor. Comparaţi fiecare secol cu secolul precedent şi veţi vedea că omenirea este în progres datorită câtorva eforturi individuale. Nu puteţi răsturna nici lumea nici societatea, pentru a le face mai bine, dar puteţi da o mână de ajutor evoluţiei omenirii.
Schimbaţi-vă atitudinea şi admiraţi în loc să criticaţi. Daţi atenţie la tot ce este minunat în natură. Admiteţi că totul este în armonie în univers şi supuneţi-vă tendinţelor pe care natura le-a pus în voi. Abuzul de plăceri materiale este o sinucidere.
Scopul suprem al vieţii voastre trebuie să fie îmbunătăţirea voastră proprie. Trebuie să-l aveţi veşnic în minte. Astfel vă veţi imagina că cei mai buni dintre oameni sunt colaboratorii şi asociaţii voştri. Sunteţi susţinuţi şi ajutaţi de elita omenirii."