Spuneţi-i cum vreţi...

Mai în jos de Sighet şi la stânga de drumul ce duce spre Săpânţa, începe urcuşul spre Valea Cireşului. Locul apare ca un cartier al oraşului, dar el este cu totul, oameni şi aşezare, un sat maramureşenesc.
Acolo a fost cândva o şcoală: două încăperi cu mobilier vechi, cu sobe mici şi un acoperiş strâmb de atâta vreme încât nimeni nu-l mai credea.
În toate cele patru clase învăţau 8 copii. Dimineaţa, învăţătoarea străbătea urcuşul şi-i aduna de lângă porţile caselor pe toţi cei opt ca într-un alai. Abia o aşteptau. Era cu puţin mai mare decât ei şi cizmele de cauciuc, obligatoriu de purtat pe drumul desfundat şi adesea înnoroit până mai sus de gleznă, îi dădeau aerul de Guliver, pe care copiii îl adorau. Ştia prea bine asta şi se juca voit cu vorbe, gesturi, îi amuza cu şotii păstrate din copilăria ei şi se lăsa ademenită ca din greşeală în poveştile despre lupul ce tocmai trecuse prin grădinile caselor lor azi -noapte.
"O zânit lupu, toa'şa!"
I se păreau ireale locul, coconii bucălaţi, inteligenţi, cuminţi şi gata înţelepţiţi, oamenii din vecinătate care aduceau dimineaţa la şase lemne, să pună de foc, să fie cald când vine domnişoara, femeia care venea în fiecare zi cu o cană de lapte proaspăt, tufele de mure şi zmeură de la marginea drumului, răsărite să ademenească trecătorul şi să-l lege în parfum.

Când găsea un trifoi cu patru foi, îl presa repede între paginile primei cărţi care îi cădea în mână. Colecție de gânduri, așa le spunea trifoilor presați, pentru că lângă fiecare lăsa câte un gând spre păstrare şi-mplinire.
Scria bine şi prindea în cuvinte toată frumusețea din fiecare dimineață și mai apoi de la ora prânzului, din zilele cu vipie sau cu ploaie.
Acolo a învățat să asculte, să privească drept şi să-şi zburde gândurile peste toată întinderea, pe după dealuri şi până sus pe Creasta Cocoșului.

Era liberă şi frumoasă. Cu gândul de bine pentru tot ce-i ieșea în cale, pentru toţi ai ei şi pentru viața ce începea. Fricile nu aveau loc şi decupa din orice întâmplare numai lumina şi bucuria.

Nu ştiu ce se va fi întâmplat cu fata de atunci. Poate păstrează libertatea bine ascunsă în ea, ca nimeni să n-o ştie şi să nu i-o poată răpi. Poate scrie povești pentru cei mai liberi decât ea şi se amăgeşte din când în când cu cireşe amare.

Un imens deşert pare să despartă vremea de atunci de femeia de acum. În clipele de zbatere, i se pare că locurile şi oamenii care îi erau cu adevărat dragi există doar în gândurile ei, îndurerate şi ele de popasul lung de peste timp. Departe de casă.
Tânjeşte după oaza de dincolo de munţi ca un copil oprit să culeagă cireşe din grădina vecinului. Şi atunci când luminile sting gânduri şi aprind vise, închide ochii şi se ridică pe vârful picioarelor, cât să zărească peste piscul muntelui. Acolo sunt încă Iza şi Mara şi Tisa şi Vişeul.
Şi când obosește stând aşa şi privind peste crestele învolburate, coboară să caute cu închipuirea umărul mai puternic decât piatra din muntele ei.

Alteori recitește rând cu rând, paginile rătăcite ale vechiului său caiet albastru. Își amintește cum ridica stiloul și imagina picăturile de cerneală ca fiind cuvinte ce se alergau şi apoi, la un simplu gând al ei, cum se rânduiau cuminți. Nimeni și nimic altceva n-ar putea vorbi mai bine și mai limpede despre ea decât filele ei dragi. E ea acolo, toată, fără ascunzişuri, din preaplinul ei de frumusețe.

Ce prieten drag și bun, hârtia albastră! Se încovoaie de povară, fără să dojenească. Înțelege că are nevoie de tăcerea ei, de acceptare și de devotament. I le oferă la rândul ei, și o alintă și o răsfață. I-e dragă fila asta, așa îngălbenită acum, de parcă ar fi un basm de demult. Basmul ei drag.