sâmbătă, 14 mai 2016

Patru fragmente ale devenirii mele




Imagini pentru become paintings
I. Educaţia mea a fost să-mi aştept rândul. Generaţii întregi de „Stai la rând”, „Nu intra în faţă”, „Eu am fost înaintea ta”. Aşteaptă. Aşteaptă. Aşteaptă. Şi pentru asta, pentru că stăteam la locul meu, am primit, e adevărat, ce se cuvenea locului meu şi mi se spunea să fiu recunoscătoare. Când am învăţat şi am simţit că vreau dincolo de locul meu, n-am  mai ştiut prea bine ce trebuie să cer, să aştept, pentru ce să mă ridic pe vârfuri, ce pierd, ce se cuvine şi  ce nu. Ce aşteptau ceilalţi de la mine.
 Am bâjbâit, uneori rezultatul a fost uimitor şi oamenii spuneau că m-am realizat, că m-am împlinit. Ce mai aştepti, adică ce vrei mai mult? Şi eu habar n-aveam cum arată drumul, nici cum am ajuns până acolo. Mă miroseau, să simtă, să amuşine succesul. Şi eu mă roteam împrejurul meu, neînţelegând ce dibuiau ei cu mirosul lor fin de oameni versaţi, trecuţi, lucraţi, lustruiţi.
Privesc strada, încerc să scriu, nu pot, şi neputinţa asta mă înfurie. Sau poate nu e asta, copilului din mine îi vine să plângă pentru că se simte abandonat şi singur, adultului i se face dor. Îmi iau o pauză. Pe culoar e linişte.
Mă opresc lipită de zidul rece, înalt, vechi, respir rar, dar nu ţine, încep să mă zgudui de plâns. Înfundat, înăbuşit, muşcând, încercând să-mi opresc cu palmele strânse peste tâmple, gândurile, aducerile-aminte, nădejdile. Peste zidul din faţa mea se întinde alb, un alb vâscos, cleios, peste care curg, în zigzag-uri care se amestecă, umbre, culori, guri schimonosite care-mi ordonă, jumătăţi de feţe pe care nu pot să le recompun, palme deschise, ademenitoare, paşi care se pierd. Mă reped cu tot trupul spre zid, îmi proptesc braţele în el, adun muchiile, îl mototolesc, îl redesfac, îl netezesc şi îi mângîi urmele şifonate, culorile prelinse. Rămân un punct mic, mic de tot, lângă zidul rece, scorojit într-un alb-cenuşiu, neclintit, de neclintit.
Când încep să se audă voci dinspre uşile greoaie ale încăperilor, mă ridic, mă scutur şi mă reped spre baie, să nu o ocupe careva şi să rămân cu lacrimile prinse în rimel. Mă privesc în oglinda cu urme de argint, zâmbesc şi îmi întorc gândurile din ghemul lor greu, încâlcit, spre lumina zilei, brusc, cu bucuria regăsirii drumului. Fir nevăzut, întins dintre apus spre răsărit.

II. "Ţară, ţară vrem ostaş…..Pe cine, pe cine?” Nici nu trebuia să-mi aud numele, mă aruncam de una singură spre salvarea celorlalţi. Lanţul de oameni se făcea din ce în ce mai puternic, creştea din ce în ce mai mult. Mă găseam în vâltoare şi forţa ei ameţitoare mă făcea să cred că sunt şi eu puternică. Abia la destinaţie, când totul se oprea, simţeam groaza şi greaţa din stomacul meu. Abia când totul se oprea, mi se părea că eu nu aparţin, că nu e loc, începeam să zgârii pereţii, să mă agăţ de orice fir spre ieşire, să caut aerul bun de respirat. 
III. Am învăţat să înot singură, în apele reci şi deşălate ale Izei. Indecisă şi zurlie, ca mai toate fetele de prin satele de pe malurile ei, Iza şlefuieşte, însă, cu tenacitatea ritualică a marilor asceţi, piatră cu piatră. E un amestec de sfinţenie şi de frivol, de curat şi de malefic, apa asta care îşi ia în fiecare an, fără nici o abatere, jertfele ademenite înspre vâltori. Niciodată aceeaşi, niciodată aici. Mă trăgeam dinspre malul mic, uşor de călcat, înspre celălalt, peste pietre mari, cu muchii aliniate, peste pietre mici, mărunţite, nisipoase, care-mi sfredeleau tălpile. Apa mă străbătea tăioasă, repede. Ajungeam dincolo, aproape de celălalt mal, unde apa era mai adâncă, şi mai iute. Picioarele mă ţineau cu greu contra curentului şi forţei uriaşe.
Mă lăsam pe vine, apoi mă întideam de-a lungul apei, în ciuda curgerii, scoteam o mână, o roteam de-a lungului corpului meu, spre cap, pe lângă ureche, o duceam înapoi, în apă şi atingeam pietrele să mă asigur că pământul e acolo. Apoi cealaltă, tot aşa, cum îi văzusem pe cei care înotau liberi, în mişcări line, dar hotărâte: pe lângă ureche, pe lângă cap şi-apoi în apă. S-a întâmplat într-o zi, nu mai ştiu la cât timp după ce făcusem mişcările astea zi de zi, ore întregi, să-mi alunece mâna şi să nu mai ating pietrele. Într-o clipire de secundă, s-au aşezat deopotrivă în mintea mea spaima de a nu mai simţi pământul şi gândul voit de a nu atinge pietrele cu cealaltă mână, ce urma mişcarea. Am ţinut-o aşa minute bune. Plângeam. Îmi curgeau lacrimile în apă, le simţeam sărate, îmi tăiau respiraţia, înghiţeam lacrimi şi apă bună, dulce de râu de munte. Înotam în susul râului, nu înaintam deloc, dar eram la suprafaţă, înotând, rotindu-mă, mişcându-mă slobodă, simţind poate pentru prima oară întreagă forţa corpului şi a minţii mele.

IV. Înot. Plutesc pe apele adânci, necunoscute. Mi-e din ce în ce mai greu să rămân la suprafaţă. Cei din jurul meu văd altceva. Mă aplaudă pentru că stau atât de uşor acolo, deasupra apelor tulburi, stăpână pe mişcări, ducându-mă unde vreau, când vreau, uşor, în largul meu. Respir din ce în ce mai greu, m-aş lăsa purtată la întâmplare, dar mi-e teamă de adânc şi de ceea ce ar putea spune ceilalţi. Efortul meu, sacrificiul meu nu se văd, nu se simt. Tot ce las să se vadă este uşurinţa cu care rămân deasupra lucrurilor, în siguranţă, zâmbind.

Niciun comentariu: