I. Educaţia
mea a fost să-mi aştept rândul. Generaţii întregi de „Stai la rând”, „Nu intra
în faţă”, „Eu am fost înaintea ta”. Aşteaptă. Aşteaptă. Aşteaptă. Şi pentru
asta, pentru că stăteam la locul meu, am primit, e adevărat, ce se cuvenea
locului meu şi mi se spunea să fiu recunoscătoare. Când am învăţat şi am simţit
că vreau dincolo de locul meu, n-am mai
ştiut prea bine ce trebuie să cer, să aştept, pentru ce să mă ridic pe vârfuri,
ce pierd, ce se cuvine şi ce nu. Ce
aşteptau ceilalţi de la mine.
Am bâjbâit, uneori rezultatul a fost uimitor
şi oamenii spuneau că m-am realizat, că m-am împlinit. Ce mai aştepti, adică ce
vrei mai mult? Şi eu habar n-aveam cum arată drumul, nici cum am ajuns până
acolo. Mă miroseau, să simtă, să amuşine succesul. Şi eu mă roteam împrejurul
meu, neînţelegând ce dibuiau ei cu mirosul lor fin de oameni versaţi, trecuţi,
lucraţi, lustruiţi.
Privesc
strada, încerc să scriu, nu pot, şi neputinţa asta mă înfurie. Sau poate nu e
asta, copilului din mine îi vine să plângă pentru că se simte abandonat şi
singur, adultului i se face dor. Îmi iau o pauză. Pe culoar e linişte.
Mă opresc
lipită de zidul rece, înalt, vechi, respir rar, dar nu ţine, încep să mă zgudui
de plâns. Înfundat, înăbuşit, muşcând, încercând să-mi opresc cu palmele
strânse peste tâmple, gândurile, aducerile-aminte, nădejdile. Peste zidul din
faţa mea se întinde alb, un alb vâscos, cleios, peste care curg, în zigzag-uri
care se amestecă, umbre, culori, guri schimonosite care-mi ordonă, jumătăţi de
feţe pe care nu pot să le recompun, palme deschise, ademenitoare, paşi care se
pierd. Mă reped cu tot trupul spre zid, îmi proptesc braţele în el, adun
muchiile, îl mototolesc, îl redesfac, îl netezesc şi îi mângîi urmele şifonate,
culorile prelinse. Rămân un punct mic, mic de tot, lângă zidul rece, scorojit
într-un alb-cenuşiu, neclintit, de neclintit.
Când încep
să se audă voci dinspre uşile greoaie ale încăperilor, mă ridic, mă scutur şi
mă reped spre baie, să nu o ocupe careva şi să rămân cu lacrimile prinse în
rimel. Mă privesc în oglinda cu urme de argint, zâmbesc şi îmi întorc gândurile
din ghemul lor greu, încâlcit, spre lumina zilei, brusc, cu bucuria regăsirii
drumului. Fir nevăzut, întins dintre apus spre răsărit.
II. "Ţară, ţară vrem ostaş…..Pe cine, pe cine?” Nici
nu trebuia să-mi aud numele, mă aruncam de una singură spre salvarea
celorlalţi. Lanţul de oameni se făcea din ce în ce mai puternic, creştea din ce
în ce mai mult. Mă găseam în vâltoare şi forţa ei ameţitoare mă făcea să cred
că sunt şi eu puternică. Abia la destinaţie, când totul se oprea, simţeam
groaza şi greaţa din stomacul meu. Abia când totul se oprea, mi se părea că eu
nu aparţin, că nu e loc, începeam să zgârii pereţii, să mă agăţ de orice fir
spre ieşire, să caut aerul bun de respirat.
III. Am
învăţat să înot singură, în apele reci şi deşălate ale Izei. Indecisă şi
zurlie, ca mai toate fetele de prin satele de pe malurile ei, Iza şlefuieşte,
însă, cu tenacitatea ritualică a marilor asceţi, piatră cu piatră. E un amestec
de sfinţenie şi de frivol, de curat şi de malefic, apa asta care îşi ia în
fiecare an, fără nici o abatere, jertfele ademenite înspre vâltori. Niciodată
aceeaşi, niciodată aici. Mă trăgeam dinspre malul mic, uşor de călcat, înspre
celălalt, peste pietre mari, cu muchii aliniate, peste pietre mici, mărunţite,
nisipoase, care-mi sfredeleau tălpile. Apa mă străbătea tăioasă, repede.
Ajungeam dincolo, aproape de celălalt mal, unde apa era mai adâncă, şi mai
iute. Picioarele mă ţineau cu greu contra curentului şi forţei uriaşe.
Mă lăsam pe
vine, apoi mă întideam de-a lungul apei, în ciuda curgerii, scoteam o mână, o
roteam de-a lungului corpului meu, spre cap, pe lângă ureche, o duceam înapoi,
în apă şi atingeam pietrele să mă asigur că pământul e acolo. Apoi cealaltă,
tot aşa, cum îi văzusem pe cei care înotau liberi, în mişcări line, dar
hotărâte: pe lângă ureche, pe lângă cap şi-apoi în apă. S-a întâmplat într-o
zi, nu mai ştiu la cât timp după ce făcusem mişcările astea zi de zi, ore
întregi, să-mi alunece mâna şi să nu mai ating pietrele. Într-o clipire de secundă,
s-au aşezat deopotrivă în mintea mea spaima de a nu mai simţi pământul şi
gândul voit de a nu atinge pietrele cu cealaltă mână, ce urma mişcarea. Am
ţinut-o aşa minute bune. Plângeam. Îmi curgeau lacrimile în apă, le simţeam
sărate, îmi tăiau respiraţia, înghiţeam lacrimi şi apă bună, dulce de râu de
munte. Înotam în susul râului, nu înaintam deloc, dar eram la suprafaţă,
înotând, rotindu-mă, mişcându-mă slobodă, simţind poate pentru prima oară
întreagă forţa corpului şi a minţii mele.
IV.
Înot. Plutesc pe apele adânci, necunoscute. Mi-e din ce în ce mai greu să rămân
la suprafaţă. Cei din jurul meu văd altceva. Mă aplaudă pentru că stau atât de
uşor acolo, deasupra apelor tulburi, stăpână pe mişcări, ducându-mă unde vreau,
când vreau, uşor, în largul meu. Respir din ce în ce mai greu, m-aş lăsa
purtată la întâmplare, dar mi-e teamă de adânc şi de ceea ce ar putea spune
ceilalţi. Efortul meu, sacrificiul meu nu se văd, nu se simt. Tot ce las să se
vadă este uşurinţa cu care rămân deasupra lucrurilor, în siguranţă, zâmbind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu