Stelele care cad nu pier

Astrofizică, Brian May. Când alăturarea aceasta apare în cartea lui Radu Paraschivescu, ”Am fost cândva femeie de onoare”, citesc cu mai mare atenție, în ciuda somnului care mă îmbrățișează strâns, strâns. Aflu despre Brian May că ”nu e doar absolvent de matematică și fizică, e și un astrofizician împătimit. Cu doctorat, no less.”.

Nu știam. Descoperirea mă face și mai curioasă. Căutările în cascadă mă duc pe blogul Asteroid Day, un efort de a crește gradul de conștientizare a modului în care planeta ar trebui să se pregătească pentru potențialele pericole ale impactului cu asteroizii.

În 2016, May și colegii săi co-fondatori ai Zilei Asteroidului, au anunțat că sărbătoarea a fost recunoscută oficial de Națiunile Unite. Ziua Internațională a Asteroidului este 30 iunie. Mai avem puțin.

Aflu și că în amintirea lui Freddy Mercury un asteroid îi poartă numele.

Acestea au fost lecturile mele, descoperirile mele.
Voi ce împărtășiți azi cu ceilalți?

Get Pony

Astăzi am făcut o descoperire. Se numește GetPony. Click-ul portierei m-a surprins ca pe un copil care se bucură de o jucărie, cu toate că știe că o va înapoia.

Idee faină pentru un oraș aproape asfixiat. Citesc că la Cluj nu a funcționat. Mi-ar plăcea să le meargă poneilor mai bine în București. Nu am habar cum se întâmplă cu serviciul ăsta prin alte țări, dar aici condițiile sunt ”fair enough”, ca să rămân în zona principalilor clienți. 

Încă nu am răspunsuri la toate chestiile care ar putea interveni, dar pentru week-end-ul acesta mă gândesc să mai încerc o dată. 

Lumea se mișcă în direcții pe care nici nu le bănuiam în urmă cu nu foarte mulți ani. Îmi place când mă descopăr pe una dintre ele. Încerc să descifrez ce e pe acolo și să mă uimesc. Uimirea asta pe care o duc cu mine de dintotdeauna m-a ajutat să cresc. E drept că m-am și bușit zdravăn pătrunzând uneori, din prea mare uimire, pe teritorii mai puțin prietenoase, dar se numește că am învățat. 

A, și dacă tot amintesc despre cum e să te uimești, și dacă încă nu v-ați culcat, e un Crai Nou de toată frumusețea deasupra noastră. Crai palid, ieșit sâmbătă seara în oraș. 

Pe voi ce descoperire v-a uimit azi, sâmbătă 16 iunie 2018? 

O chestiune de mirare

"Sunt un imperialist.” Trage scurt de colțurile gurii și le relaxează în aceeași secundă, așa că nu-mi dau seama dacă tocmai a zâmbit sau e un rictus îmbătrânit. Mă așteaptă cu o minimă intervenție, dar pentru că nu i-o acord, continuă: ”Conduc un imperiu, știi? Un imperiu. Dar în viața mea privată sunt o epavă. Ai mai văzut din ăștia, nu? Ce ai făcut cu ei? Ce zici că e de făcut cu mine?”

Îi întind o cutie cu drajeuri condimentate. Se retrage în fotoliu cu totul, se chircește și din poziția aceea strigă: ”Ce sunt astea? Ce-mi dai? Ce vrei să faci?” Drajeuri cu scorțișoară. ”Ce efect au? Ce fac ele?” Las cutia deschisă, îmi lipesc tălpile de podea și îl invit să facă la fel. Coboară din vârful fotoliului și își lasă tălpile grele în jos. Îl conduc într-un exercițiu de relaxare. ”Ce scop are asta?” Să-ți dezlipim umerii de urechi. ”Cum adică?” Și când își coboară umerii, înregistrează primul succes în relaxare și în lucrul cu el însuși. Respirăm în tandem. Reglăm ritmul vorbirii. Cu vocea coborâtă îl întreb ce ar vrea să știu eu despre el.

”Nu sunt bun de nimic. Sunt mincinos, laș, farseur. O să-mi pierd și soția și fiica. Nu mă pot ține de promisiuni și gata. Ele mă detestă. Nici nu mai vreau să ajung pe acasă. Am început să dorm la birou. Oricum nu contez pentru ele decât dacă le dau banii de care au nevoie.” Tirada continuă, subiectul e unul și același. Îl rog să repete tot ce a spus despre el în relația cu soția și cu fiica lui. ”De ce să spun încă o dată? Vrei să mă înregistrezi? Înregistrezi, nu? Ai undeva un reportofon, pe pariu.” Nu am reportofon, nu am nevoie. Remarca mea nu-l liniștește. ”Adică ții minte tot? Sigur, e meseria ta. Ții minte tot, nu?” Umerii i se urcă iar spre lobul urechilor. Îi fac semn discret. ”Ce, ce am pe umeri? A, bine, mă relaxez.” Când cred că mă poate urmări din nou, reiau cerința. De data aceasta cooperează.

Înainte de a începe, îi propun ca fiecare propoziție să se transforme din afirmație în întrebare. Să se mire de fiecare dintre afirmațiile sale de mai devreme, să le pună la îndoială și să-și înregistreze emoțiile pe care le primește o dată cu răspunsul din gândurile sale. Și pentru că e gata să fugă din nou, îi promit să-l ajut. Ideea mi-a venit, evident, ascultându-l. Mai bine de jumătate din tot ce a spus erau întrebări ofensiv-defensive. Așadar, dacă acesta este spațiul lui confortabil, hai și noi pe acolo. Redau aproximativ schema pe care a construit-o: ”Nu sunt bun de nimic - Nu sunt bun de nimic?” Chiar după prima întrebare s-a oprit. După secunde de tăcere, îl întreb cu ce aș putea să-l ajut ca să continuăm. ”Nu, nimic, mă gândeam doar, hai să continuăm. O să-mi pierd soția și fiica - O să-mi pierd soția și fiica?” Pauza e și mai lungă, calitatea privirii cu totul alta. ”Hai să nu ne mai oprim, bine?” Bine. ”Nu mă pot ține de promisiuni - Nu mă pot ține de promisiuni? Nu contez pentru ele....Nu contez pentru ele?” Se ridică brusc și mă roagă să încheiem ședința cu cinci minute mai devreme. Nu i-am spus eu, oare, că instrumentele pe care și le construiește în terapie e bine să le ducă în viața reală și să le verifice valoarea? Și nu tot eu am fost cea care i-a spus că întrebările pe care le generăm în procesul terapeutic își găsesc răspunsurile în chiar acțiunile noastre?

The Invisible Man

Da, sigur, imediat.
Da, cum să nu.
Da, o rezolvăm.
Da, nu-ți face griji.
Da, văd eu cum fac.

Joanna se trântește în fotoliu și devine un ghem de suspine. Îmi spune că e foarte obosită. Cu accentul ei pe care îl ador, începe să facă inventarul lucrurilor care au obosit-o în ultima săptămână:

mama colegei fiicei ei a trecut pe la ea pentru o ”scurtă evaluare”, imediat după ce ea ajunsese acasă de la serviciu; un fost coleg a sunat-o la 7 de dimineață ca să îi ceară să îi împrumute niște cărți; soțul ei o întreabă mereu despre lucrurile pe care el le risipește prin casă și pretinde ca ea să știe de soarta lor; șefa ei a anunțat-o cu o seară înainte că va fi nevoie să o înlocuiască într-o comisie;

O întrerup, spunându-i că nu o mai văd. Cum adică nu mă mai vezi? 

În tot ce îmi spune este vorba despre alții și despre prioritățile lor. Joanna și nevoile ei nu sunt pe nicăieri. Sunt invizibile. Da-ul repetat atâția ani fără nici o condiție, a lăsat-o într-un con de umbră.

Ar spune ceva uneori, dar nici nu se mai aude. Avalanșa de cereri acoperă tot.

Simt că va fi nevoie să-i propun să trecem în etapa de exercițiu de reflecție. O rog să se așeze pe un scaun în jurul căruia trasez un cerc. Aceasta este granița în care se poate mișca, poate primi pe oricine sau poate să se apere de orice intruziune. Delimităm astfel ceea ce este OK pentru Joanna și ceea ce nu este OK. Din poziția aceea, îi cer să ia în considerare limitele fizice și emoționale.

Limitele fizice implică intimitatea, spațiul și corpul nostru. Acest lucru poate fi dictat atât de preferințele și filozofiile noastre personale, de cultura noastră, cât și de credința noastră.

Limitele se pot schimba. Timpul, circumstanțele pot schimba limitele unei persoane într-un fel sau altul.

Limitele emoționale sunt locul în care stabilim linia dintre responsabilitatea noastră pentru propriile sentimente și sentimentele celorlalți. 

Uneori e de ajutor să ne scriem gândurile și sentimentele legate de limitele personale. Apoi putem reveni la listă, atunci când poate avem de luat decizii mai dificile, cum sunt cele legate de respectarea propriilor nevoi și de refuzul argumentat față de împlinirea imediată a nevoilor celorlalți.

Pe Joanna o încurajez să reflecteze asupra oricărui moment în care spune "da" și apoi regretă, răspunzându-și la întrebările: cine sunt oamenii implicați, care a fost situația în care am spus ”da”, ce am simțit. 

Examinarea evenimentelor trecute vă poate ajuta să faceți alegeri mai bune într-o dată viitoare.

Ce să fac cu ultima rubrică? mă întreabă Joanna.

E despre a-ți asculta emoțiile. Ele au multe de spus când stabilim limitele. Orice ne creează resentimente sau disconfort ar trebui să ridice un steag roșu pentru situația creată. Uneori și furia este tot rezultatul încălcării granițelor noastre personale.  

Dacă o situație sau o interacțiune ne aduce un nivel de disconfort care nu este rezonabil, ar fi bine să ne întrebăm ce anume a provocat acest sentiment: am simțit că suntem neapreciați sau că cineva profită de disponibilitatea noastră? Răspundem așa din cauza așteptărilor altcuiva față de noi? Resentimentele și disconfortul emoțional pot fi semnale că nu trasăm granițele acolo unde ar trebui. 

În consecință, să ne acordăm permisiunea de a le defini în acord cu sinele nostru.

Nu este egoist să spunem ”nu”. Ba dimpotrivă, poate fi o modalitate de a ne îngriji de sănătatea și de bunăstarea noastră, făcându-i astfel fericiți și pe cei din jur.

Vă propun următorul exercițiu de ”construcție de granițe” care vă poate ajuta să simțiți că există limite "flexibile, dar puternice" - despre care spun experții că ar fi cele mai bune. 

Alegeți un tip de limită pe care sunteți interesat să-l explorați - fizic sau emoțional. Concentrați-vă pe acest tip de limită în timp ce faceți acest exercițiu: închideți ochii și imaginați-vă că vă aflați în mijlocul unui cerc pe care l-ați trasat în jurul vostru. Faceți cercul mai mare sau mai mic, cum doriți - dați-vă spațiul care vă este cel mai potrivit.

Imaginați-vă că cercul se transformă într-un zid. Construiți-vă zidul imaginar din tot ceea ce vă place - sticlă groasă, ciment, cărămizi și mortar - asigurați-vă că peretele dumneavoastră este puternic.

Acum, imaginați-vă că aveți puterea de a controla zidul. Puteți să faceți o gaură temporară pentru a lăsa ceva înăuntru sau în afară, puteți deschide o fereastră mică sau puteți scoate o cărămidă din perete pentru a face o deschidere. Gândiți-vă că sunteți în controlul peretelui și că sunteți în siguranță și puternici în interiorul cercului pe care l-ați construit.

Rămâneți așa timp de un minut. Repetați exercițiul o dată pe zi. 

E nevoie de timp și de practică pentru a învăța să ne îmbunătățim abilitățile astfel încât să putem recunoaște mai bine situațiile în care să spunem sau să nu spunem ”nu”. 

Dați-le oamenilor un motiv scurt, dar clar pentru care ați refuzat și fiți sinceri mai degrabă decât să folosiți o scuză.

Fiți respectuoși atunci când spuneți ”nu”. Oamenii au nevoie să înțeleagă că îi prețuiți, dar că nu puteți face în acel moment ceea ce vă cer. Lăsați-vă la vedere propriile nevoi.

Întrebarea cu numărul 11: Când v-ați simțit ultima oară ”invizibil” în maniera descrisă mai sus? 

Ca o poveste

A fost o dată ca niciodată o stâncă uriașă, care se înălța din mare. Forma ei ciudată îi atrăgea pe oameni, care își dădeau cu părerea: ba că ar semăna cu o balenă, ba cu un crocodil uriaș, ba că ar fi ca un vapor eșuat sau că e pur și simplu o stâncă și nu merită atâta atenție. Erau și voci care spuneau că ar trebui dinamitată pentru că obtura vederea spre apus. 

Într-o dimineață a sosit o echipă de specialiști care a cuprins stânca în tot felul de măsurători, a fotografiat-o, a filmat-o, a urmărit mișcările păsărilor din preajma ei. Apoi s-a decis repede, fără urmă de îndoială: stânca urma să fie făcută bucăți pentru ca turiștii din hotelurile care se construiau să poată vedea apusurile coborâte în mare.

În aceeași zi, vremea s-a tulburat. Până să se lase seara, mii de păsări își găsiseră loc de somn pe stâncă. Soarele nu a mai apărut șapte zile la rând, astfel încât stânca nu mai incomoda pe nimeni. Apusul era doar o dâră cenușie.

În cea de-a șaptea zi s-a auzit un vuiet cumplit, ca plânsul unui uriaș. Sosiseră mașinăriile grozave care urmau să bubuie în piatră. După ore de așteptare, oamenii au înțeles că nu puteau pătrunde către stâncă. Valurile se ridicau până peste vârful ei. Plaja se umpluse de curioși, gata să surprindă evenimentul. Tablete, telefoane, camere, tunuri, toate așteptau semnalul.

Cel mai bătrân pescar de pe insulă s-a apropiat și a vorbit tare, răspicat, tuturor:

- Mă mir cum de nu înțelegeți nimic din semnele acestor șapte zile. Soarele nu a mai apărut să vă bucure cu spectacolul lui colorat, păsările s-au unit să încălzească biata stâncă, valurile v-au oprit înaintarea. Dar de ce să mă mir? Tot așa nu înțelegeți milioanele de ani de evoluție pe care acum îi faceți țăndări, mândri de invențiile voastre din fier greu și negru. Natura vă învață încă o dată. Forța nu stă în tehnologia prin care alergați de teamă să nu rămâneți în urmă cu vreo informație. Forța stă în creație. Fiți creativi! Găsiți calea prin care să păstrați Piatra cea Mare deasupra apei, așa cum stă de dintotdeauna și în același timp să faceți bucurie oamenilor care vor să vadă apusul în valuri. 

La mică distanță de toată întâmplarea, doi copii încercau să ridice o formă din nisip. Nu înaintau prea mult, că totul se năruia. Se necăjeau tare când i-a văzut unul dintre oamenii mari veniți să arunce stânca în aer.
-Nu o să dureze dacă nu amestecați cu suficientă apă. Uite așa. Ce vreți să construiți?
- Un pod.
- Ce fel de pod?
- Unul care să lege stânca de plajă, pe care să poată merge oamenii să vadă apusurile.

Omul cel mare i-a privit plin de iubire. Știa și el, la fel ca bătrânul pescar, că se puteau gândi și la alte lucruri în afară de dinamită. S-a întors la grupul său.
- Amânăm acțiunea din  cauza vremii. Ne întoarcem la bază.

O dată ajunși acolo, a povestit tuturor despre încercarea copiilor și despre cât de mult l-au înduioșat.

-Poate vi se pare o joacă, dar copiii au dreptate. Nu e deloc simplu, dar se poate construi un pod. Construcția poate dura și câțiva ani, e adevărat. Bucuria rămâne, însă, o veșnicie. Gândiți-vă. Și pescarul are dreptate. Ce distrugem acum, nu se va reface. Un  hotel se ridică imediat. Și dacă e vreodată dărâmat, se poate ridica oricând unul identic. Dar o dată ce nimicim o parte din natură, nimeni și nimic nu o mai poate reconstitui.

Anii au trecut. Copiii de atunci vor fi plecat prin țări străine sufletului lor, dar în locul acela,  din mijlocul mării se ridică o stâncă acoperită acum de vegetație luxuriantă. Frumusețea ei îți taie respirația. Zeci de pictori stau în fiecare vară pe mal și încearcă să surprindă minunea din cele mai diferite unghiuri. Stânca și plaja au rămas legate printr-un pod spectaculos, care se umple de aplauzele și de exclamațiile de uimire ale oamenilor care salută apusul lăsat peste ape.

Nimeni nu își mai amintește de pescar sau de copiii de atunci, dar ei au rămas pentru totdeauna legați de minunile pe care le-au salvat. Pe plăcuța de pe piciorul podului e gravată imaginea unor copii și a unui bătrân construind un castel din nisip.

De câte ori se cuprinde în cât...

M-am găsit de multe ori prinsă în capcana gândirii că oamenii buni plac tuturor celor cu care interacționează. Am observat și am învățat însă, în timp, că oamenii care nu îi plac pe aceștia din urmă, nu sunt intrinsec oameni răi. Motivul pentru care nu se  înțeleg uneori este că au valori diferite, iar această diferență creează judecată. 

Oricare ar fi sentimentele noastre pentru cineva, acea persoană va reflecta atitudinea și comportamentul nostru.

 Nu este neobișnuit ca oamenii să aibă așteptări nerealiste față de ceilalți. Ne putem aștepta ca alții să acționeze exact așa cum am dori sau să spună lucrurile pe care le-am putea spune noi într-o anumită situație. Dar amintiți-vă din experiențele pe care le-ați avut dacă nu cumva acest fel de așteptare vă pregătește pentru dezamăgire și frustrare.

Dacă o persoană vă face să vă simțiți exact la fel de fiecare dată, ajustați-vă în mod corespunzător așteptările. În acest fel vei fi pregătiți, iar comportamentul acesteia nu vă va lua prin surprindere ( așa cum face iarna în fiecare an cu primăria capitalei...). 

Oamenii cu un grad ridicat al inteligenței emoționale fac acest lucru destul de ușor. Îi recunoaștem după faptul că nu sunt întotdeauna surprinși de comportamentul unei persoane.

Ne putem antrena. Uitați-vă la ce vă ”oprește” și la ce vă ”pornește” nemulțumirea, revolta, frustrarea în relațiile pe care le aveți. Dacă reușiți să opriți pompa de adrenalină și să vă îndreptați către partea ”intelectuală” a creierului, veți fi mai în măsură să aveți o conversație și să ignorați judecata. 

O respirație adâncă și un pas mare înapoi vă pot ajuta să vă liniștiți și să vă protejați de reacția excesivă, permițându-vă astfel să continuați cu mintea și cu inima ceva mai deschise.

Și ca să nu mai tergiversăm, întrebarea cu numărul 9:

Care este caracteristica personalității dumneavoastră pe care o recunoașteți cel mai adesea și în ceilalți?

Scrieți-ne. Împărtășiți. Ajutați la creșterea coeficientului de inteligență emoțională a cititorilor acestui blog.
Mulțumire.

Un fel de antrenament

Vlad, 34 de ani, companie multinațională. Loial, conștiincios, grad ridicat de stres de performanță. Managerul departamentului său urmează să fie promovat în mai puțin de șase luni. Vlad își ascute toate simțurile și se canalizează pe obținerea poziției care se va elibera. Îi transpiră palmele doar pomenind despre asta și despre temerile lui de zi cu zi: să nu greșesc chiar acum, să nu fac lucruri care să arunce umbră asupra mea, să nu cumva să iau vreo decizie nepotrivită, să nu zic, să nu fac... Și atunci mai bine chiar nu fac. Aștept.

Balastul ăsta, cărat zi de zi, nu a trecut neobservat. Șeful a fost contrariat de schimbarea de atitudine. Vlad a pus cărțile pe masă. Mișcare bună. A urmat riposta: eu te susțin, dar dovedește că ești potrivit.Și cercul vicios al frământărilor a reînceput: să nu greșesc chiar acum, să nu...

Încercăm împreună o analiză conform DEX: a fi potrivit.

”potrivit- care are însușiri comune cu altcineva sau cu altceva, care se armonizează cu cineva sau cu ceva. Corespunzător (scopului urmărit)”. 

Alătur, puțin forțat, dar cu un scop precis, temerile exprimate de Vlad, explicațiile dex-ului și cunoștințele lui Vlad despre cum și ce e un bun manager. Privim imaginea împreună, lung, o răsucim pe toate părțile. În înșiruirea de frici de mai devreme nu găsim nici o trăsătură comună cu imaginea unui bun manager. Nici o potriveală. E rost de o metaforă.

- Hai să lăsăm la o parte tot ce am vorbit azi. Facem o pauză pentru o poveste?

E doar politicos, dar eu nu-i las timp să se răzgândească și caut, cu privirea, cel mai îndepărtat unghi din încăpere, undeva la intersecția tavanului cu zidurile. Am noroc, e o sală foarte înaltă. Îl rog să privească în punctul acela și să-și imagineze că și-ar dori să ajungă acolo. Ce crezi că ar trebui să faci?

Cred că ar trebui să mă antrenez ca să urc până acolo. Adică să mă pregătesc cumva. Să-mi antrenez mușchii, corpul. Să am condiția fizică necesară și apoi să găsesc cele mai potrivite dispozitive pe care să le folosesc pentru ascensiune: corzi, pioleți, hamuri...nu știu. Aș putea ajunge acolo și dacă m-aș urca pe umerii cuiva. Dar ce fac dacă se mișcă puțin sau vrea să plece? Mă zdrobesc de pământ?

Îl ascult și-l încurajez să continue. Construiește imaginile mai bine decât aș fi făcut-o eu. În fond, așa trebuie să se întâmple.

La finalul poveștii, simt că am ”potrivit”, ca în jocul Jengo, fiecare piesă. Acum urmează să scoatem câte una, pe rând. Încerc din nou o comparație. De data aceasta între povestea lui și premisa creată la job. Ce înseamnă antrenamentul în această situație? Ce ”mușchi” se cer antrenați?  Din ce e compus antrenamentul? Cine ar putea fi un bun antrenor? De ce tip de echipament are nevoie?

Între răspunsuri, la un moment dat, se strecoară, cuvântul ”atitudine”. Atitudinea care nu se câștigă în ziua în care ai obținut râvnita poziție. Atitudinea care te propulsează. Nu e un efect, e o condiție. 

- Să pun niște mușchi pe mine pentru mișcarea pe care vreau să o fac, nu? Adică să pun niște atitudine...

-  Intră în cantonament și exersează atitudinea managerului care îți dorești să devii. Cum arată primul tău antrenament în direcția asta? Când ai mai fost în situația de a exersa o atitudine care apoi să devină parte din construcția ta psihică?

- La început, foarte la început. Când am venit în companie. Eram...leu!

- Ce făceai altfel decât acum?

- Nu-mi era teamă de schimbări. Le primeam și le gestionam din mers. Acum mă blochez.

- Cu alte cuvinte, prima componentă a noului antrenament ar putea fi să îți manifești din nou deschiderea către a ieși din zona de confort?

- Da. Îmi place traducerea.

- Deschidere pe care ai ascuns-o în spatele lui ”să nu greșesc”. Ce se întâmpla de obicei dacă greșeai?- Făceam ceva. Orice. Acționam imediat în direcția remedierii. Vorbeam cu colegii, cu managerul meu, cu beneficiarii. O reparam...

Cu cele două componente redescoperite, dispoziția de a ieși din zona de confort și, derivând firesc de aici, orientarea către acțiune, a plecat Vlad, viitorul manager, din cabinet. Ele existau, a fost nevoie doar să le recunoască și să desțelenească un teren pe  care nu mai călcase de câteva luni bune de teamă ca ”nu cumva să...”

Perspectiva schimbării de rol poate fi copleșitoare. Identificarea, recunoașterea și apoi încrederea în resursele proprii sunt fundamentale. Rezultă încrederea în sine și atitudinea pozitiv pro-activă, care devin parte a unei atitudini contagioase.

Cel mai bun lucru despre atitudine este că o putem controla. Este o alegere. Potrivit lui Viktor E. Frankl, "cea mai mare libertate a noastră este libertatea de a ne alege atitudinea". Inteligența emoțională este abilitatea de a înțelege că nu ceea ce ți se întâmplă determină atitudinea ta, ci felul în care decizi să răspunzi.