Corner

Mă pedepsești în fiecare zi spunându-mi cât sunt de frumoasă,

Mă pedepsesc în fiecare zi crezând, sperând că sunt acasă.

Mă pedepsești în fiecare zi spunând că nu-ți dorești mai mult,

Mă pedepsesc în fiecare zi crezând că sunt cum nu mai sunt.

Mă pedepsești în fiecare zi privindu-mă ca pe nici una,

Mă pedepsesc în fiecare zi sperând, crezând că eu sunt luna.

Mă pedepsești cu bună știință.

Mă pedepsesc din neputință.

Pânză de păianjen

Pomii au înflorit iar, tată. Da, la fel ca altădată. Li-s pline florile și trag a rod. Nu, nu i-am însemnat anul ăsta. Nici nu știu cum și nici nu pot. Mă gândeam să le caut numele prin cărțile tale. Da, acelea cu pagini lucitoare, pe care cred că le-ai uitat în pod. Nu, nu-mi mai e frică de păianjeni. Am învățat să țes cu ei tot felul de idei. Uite, de pildă, mă gândeam ca în nopțile cu lună plină (doar ea e de vină) să las deschisă portița dinspre livadă. Laricei de pe coastă îi este dor să te mai vadă.  

La graniță

 Uite-mă-s și nu mă vezi,

De mă vezi să nu mă crezi,

Că-s nici apă, nici pământ,

Nici îs vis, da nici îs gând,

Lună, rouă pusă-n două

Peste-un fir de iarbă nouă.

Interval

Azi dimineață, salcia din fața casei mele a strănutat și a întors pe dos, pe o suprafață considerabil de mare, orice suflare.
Întârziații s-au apropiat atât de mult unii de alții încât s-au făcut unu. Și un sfert.
Cei prea devreme, au început să dea și ei semne. 
Dacă o face lată și mai strănută o dată, vom asista la ambuteiaje fără precedent la intersecția dintre Victoriei și Occident.

O idee

Ce vremuri tulburi, stranii, meticulos perfide. 

De neînțeles, haine. Caraghioase.  
Anotimpurile se sparg, dezrădăcinate, în hălci fierbinți sau înghețate. 
Compasul lumii se înfige la întâmplare și trasează haotic cercul groazei din ce în ce mai mare. 
La marginea de sus se mai ivesc zorile și mai apun sorii, ca niște felinare desuete, ca niște schițe stângace, imperfecte. 

Nu-ș' ce am azi. Nu-s eu, dar nu-s nici ei. 

Fanatici sau doar absenți,  lansăm dâre de frică și le numim idei.

Păpădie

Piaptăn părul mamei. Îmi rămân agățate fire albe de copilărie. Mă aplec să ii sărut degetele.10 balerine. 

Mă apuc apoi să îi povestesc cum mai e pe aici și ea îmi spune că știe, să am răbdare și nu, nu tutun, iubire. Mi-e tare dor de tine, îi șoptesc și ea întoarce o felie de pâine ca să nu se ardă prea tare pe o parte. Nu-i place tatei.

O întreb despre ei amândoi și tace. Are de terminat un pulovăr lucrat la două ace. "E aspră lână asta și nu-mi dau pace niște gânduri cu tine: fratele tău ce mai face?"  Ce sa facă, zic. Pocnește din degete când caii suri nechează sus pe coastă. 

O, să-i lase, îmi spune mama, sunt craii nopții coborâți cu veste. Mi-e tare, tare dor de tine, ii spun iară. "Stai puțin, să trag oblonul. E multă lume aici și nu prea știu rostul."  Dă-le pace, mamă, și ce dacă ne văd? Râde și se preface că mă crede. ”Hai, lasă - te în perne"-mi spune. "Dormi. Sunt mâine tot aici. Și încă o zi. Pământul tot e-ntors. Și lampa asta ce e?"  Ce să fie? Un fir de păpădie.

Un bilet în plus

Când mama pleca, îmi lăsa un bilet pe masa din bucătărie: sunt la alimentară. Sau: am plecat la gostat. Sau la cooperativă. Și puiul ei eu se liniștea și aștepta. Venea ea. De undeva, de la gostat, alimentară sau cooperativă. 

În diminețile zilelor mele de naștere,  mama îmi lăsa un bilet pe masa din bucătărie. Și puiul ei eu se liniștea. 

Când a plecat ultima oară, nu știu, la gostat, la cooperativă sau la alimentară, am așteptat. Am sperat să apară la amiază. Apoi mai către seară. Sau măcar la miezul nopții. Poate a doua zi. Biletul e vechi și adresa ștearsă. Am întrebat în stânga și în dreapta. Oamenii spun că nu mai există cooperativă. Treaba lor. Eu aștept.  Vine ea. Cu zahăr candel și cu inimioare din turtă dulce, colorată. Le port  la gât, înșirate pe o ață.  Oricum le-aș număra, sunt tot atâtea. Și ceasul ăsta nou care ticăie rotund, de nu știu dacă îmi crește sau îmi descrește vremea. Vine ea.

22

 Aseară, nu știu  ce mi-a venit, tată,

M-am apucat să număr inelele pomilor din livadă.

Îmi alunecau printre degete și mi se ghemuiau în poală.

Am scotocit după ele toată noaptea, până s-au făcut douăzeci și doară.

Habar nu am

Trag de timp și timpul se scurtează,

M-apropii de gând până se-ndepărtează,

Cobor în pământ, să urc până la cer.

Repet toți pașii, dinspre undrea până-n prier.