Vina rămâne atâta vreme cât conştiinţa ştie de ea (Stefan Zweig)

Nu știu dacă ce urmează să scriu are legătură directă cu titlul (într-un mod straniu, indirect, totul se leagă...).

A devenit obișnuință pentru mine să fiu foarte atentă la amănuntele străzii. Chipuri, voci, priviri, gesturi, atitudini. Sunete. Clădiri. Motoare. Frunze, musculițe, gâze de tot felul. Veverițe.
Din ce în ce mai des observ oameni, adolescenți, tineri şi mai puţin...ascultând muzică în căşti. Ar putea părea de bine, dar devine greu, dacă nu imposibil, să mai înregistrezi pe de-a întregul întâmplările din jurul tău atâta vreme cât tu cobori sau urci doar în muzica ta, doar cu gândurile tale.

"E stresant să vezi toată agitaţia şi aglomeraţia oraşului", mi-a spus o prietenă, "prefer să ascult ceva care să mă ducă mai departe de oamenii de pe stradă".

Ne înstrăinăm, nu mai reacţionăm în timp util. Nu vedem, e drept, urâţenia străzilor, dar nici nu ne mai bucurăm de micile frumeseţi ale aceleiaşi străzi.
La fiecare întâlnire săptămânală pe care o am cu copiii uneia dintre şcolile cu care colaborez, propun un scurt exerciţiu: să-şi amintească  o întâmplare simplă, un chip, un gest sau orice altceva le-a plăcut sau chiar impresionat pe drumul de acasă până la şcoală. Am făcut împreună cu ei exerciţiul, ieşind pe trotuarul din faţa şcolii şi observând. Nu avea importanţă ce, stăteam să privim, să ascultăm.
A devenit unul dintre cele mai fascinante jocuri pentru ei. Aceeași copii, cărora le venea greu la început să-şi amintească detalii ale drumului lor spre sau dinspre şcoală, vin cu observaţii emoţionante de cele mai multe ori. Sigur că în egală măsură înregistrează mizeria și nedreptatea. Dar  au învăţat "să vadă" şi acesta este primul pas spre o altă lecţie uitată: responsabilitate şi atitudine.

Câţi dintre dumneavoastră văd şi ascultă cu adevărat pescăruşii de deasupra Dâmboviţei? Câţi dintre dumneavoastră intrați în fiecare săptămână într-un parc cu gândul clar de a observa culori şi  oameni? Sunt exerciţii la îndemână.

Totul se reduce la percepţie. Dacă ştim cum să găsim frumuseţe în lucrurile mici ale existenţei noastre, dacă putem transforma imaginile banale, uneori de-a dreptul groteşti ale străzii în poveşti, e semn că paşapoartele biometrice nu ne vor învinge atât de uşor.

În tabără

Adăugaţi o legendă

Pentru echipa Aed Ludens, verile înseamnă "de-a jocul", cu ritmuri, dans, teatru şi imagini. Câţiva oameni mari, actori, artişti, psihologi şi mulţi copii, adolescenţi şi tineri care, conform regulamentului taberei, "creează şi se distrează împreună".

Săptămâna 11-17 iulie 2010 a fost specială. În primul rând pentru că întreaga organizare a acestei serii s-a făcut împreună cu Fundaţia Blue Heron, despre ale cărei acţiuni ştiam de mai multă vreme, dar cu care abia acum am reuşit să colaborăm din plin. Apoi, pentru că participanţii erau studenţi sau masteranzi din Iaşi, Timişoara, Constanţa.

Diferiţi şi frumoşi, toţi cu trasee de viaţă dintre cele mai sinuoase, cu întâmplări şi amintiri apăsătoare, dar cu o lumină pe care ţi-o dau speranţa, încrederea în oameni şi curajul de a încerca.

N-am să spun nume, nici vreo frântură de poveste. Mă gândesc doar la bucuria fiecăruia dintre ei la vederea cailor din centrul de echitaţie, la amestecul de teamă şi dorință înainte de a urca în şa, la râsul plin când le propuneam jocurile de pe pajiştea din faţa complexului, la emoţiile noastre, ale tuturor, în seara de foc de tabără.

Nu ştiu exact cu ce au plecat în suflet tinerii Blue, ştiu însă despre mine că e prima oară când nu reuşesc să aştern simplu şi repede pe hârtie impresii. Ar fi trebuit să deschid  computerul şi să scriu despre senzaţii, emoţii, întâmplări. Sau să scriu în grabă pe un colţ de hârtie cuvinte cheie care apoi să-mi amintească momentele care le-au generat.

Nu s-a întâmplat aşa, n-am înteles la început de ce. Scriind acum, înteleg. Era mult, copleşitor aproape.

Au trecut câteva zile şi imaginile, cuvintele s-au aşezat altfel. Din copleşitor, totul a devenit cald. Vreau să pot şi să ştiu cum să le mulţumesc pentru ce s-a schimbat profund şi fără întoarcere în universul meu de valori.

Cu drag, pentru voi toţi,

Daniela

Despre rău numai de bine

Din dr.Victor Pauchet, Calea fericirii, lucrare premiată de Academia Franceză în anul 1927:

"Iubiţi viaţa aşa cum e. Societatea, lumea aşa cum sunt. Viaţa vi se va părea astfel mai plăcută. Să nu vă faceţi obiceiul de a vă ponegri singuri, nici acela de a critica pe oricine ar fi. Nu vorbiţi de rău nici oamenii, nici evenimentele, nici ţara voastră, nici timpul în care trăiţi. Nu criticaţi pe cei care guvernează, cu toate lipsurile şi greşelile lor. Comparaţi fiecare secol cu secolul precedent şi veţi vedea că omenirea este în progres datorită câtorva eforturi individuale. Nu puteţi răsturna nici lumea nici societatea, pentru a le face mai bine, dar puteţi da o mână de ajutor evoluţiei omenirii.
Schimbaţi-vă atitudinea şi admiraţi în loc să criticaţi. Daţi atenţie la tot ce este minunat în natură. Admiteţi că totul este în armonie în univers şi supuneţi-vă tendinţelor pe care natura le-a pus în voi. Abuzul de plăceri materiale este o sinucidere.
Scopul suprem al vieţii voastre trebuie să fie îmbunătăţirea voastră proprie. Trebuie să-l aveţi veşnic în minte. Astfel vă veţi imagina că cei mai buni dintre oameni sunt colaboratorii şi asociaţii voştri. Sunteţi susţinuţi şi ajutaţi de elita omenirii."

Fereastra dintre frunze

În faţa terasei apartamentului meu înverzeşte pe neaşteptate, în fiecare primăvără, un dud bătrân. Şi-n fiecare primăvară, cochet, coroana lui se aşează în alte forme. Anul acesta frunzele s-au deschis într-o fereastră către turnul din cărămidă roşiatică al unei vechi clădiri.

Duminica lasă întotdeauna o patină de alte vremi peste străzile vechi, şi azi, după o ploaie pâcloasă, a adus o lumină stranie peste turnul din vecini. Am întors privirea spre frunzele brobonite ale dudului şi dintr-o dată, prin tot verdele crud şi umed s-a deschis fereastra. Mică şi rotundă ca un hublou.Turnul roşiatic primea lumina şi apoi o răsfrângea când rubinie, când coral cald peste suflare şi nesuflare.

M-am jucat minute în şir cu imaginea din fereastră, imaginând poveşti pentru copii: Crăiasa din turnul de coral sau Fereastra dintre frunze. 

Azi de dimineaţă, când am venit să văd turnul meu fermecat, l-am regăsit rece şi tern. Înnourarea de mai din zori i-a şters lucirea de cleştar şi l-a lăsat descoperit. Poveştile au rămas însă acolo, pentru că turnul îşi aşteaptă miezul de lumină să poată luci din nou. Şi iar să învie crăiasa, fată mică de-mpărat, neînţeleasă şi alungată, care-şi tot caută drum spre inima regelui-tatăl şi-a reginei-mame şi-a prinţului fratele ei.

De vis, de plecare, de demult

Visez foarte mult. Cam de pe când am început să mă ştiu, îmi amintesc de nopţile mele pline. Lumini, culori, ape, senin sau umbre şi spaimă. Mama şi bunica îmi spuneau să-mi întorc repede ochii spre fereastră şi să-mi spun în gând "Ducă-se cu noaptea!"

Pe unele le păstram cu încăpăţânare între pleoape şi le forţam să treacă spre zi. Pe altele le "stupam" în sân să se înece în lumină.

Visez şi acum la fel de mult. Nu mă mai sperie visele întuncate, iar cele bune se sting oricum  prea repede. Toate gândurile împlinite şi neîmplinite de peste zi se învolburează noaptea în visele mele. Uneori văd drumul, alteori doar căi întortocheate către uşi care nu se mai deschid.

Cel mai greu îmi este când visez casa copilăriei. Se face că ştiu vechiul drum, aşa cum îl ştiu ziua, ajung şi urc pe scări privind spre uşa pe care o cunosc bine. Scara se depărtează de uşă şi alerg pe trepte în sus, cobor apoi pentru că mi se pare că am urcat prea mult, urc din nou, calea se îngustează, mi se face frică şi deschid repede ochii în încăperea întunecată pe care nu o recunosc preţ de secunde.

Nu-mi găsesc locul sau poate locurile şi asta mă face vulnerabilă. Aleg atunci să fac exerciţiul de bunătate şi să-mi repet în gând că oameni buni sunt peste tot, că orice loc te primeşte dacă ştii să ceri şi să-i oferi în egală măsură, că nu tu alegi viaţa, ci viaţa te alege pe tine, iar ţie nu-ţi rămâne decât să desenezi în cărbune drumuri, oameni, inimi, case şi din când în când să ceri culori ca să îmblânzești contururile.

Am oameni dragi în jur. Mă gândesc că asta ar trebui să-mi fie îndeajuns să mă aşez în mine. Şi eu li-s dragă... Şi mă gândesc că asta ar trebui să-mi fie îndeajuns. 

Peste o săptămână mă întâlnesc cu fostele mele colege de liceu. Împlinim 25 de ani. Mă emoţionează pentru că nu ştiu cum am să le regăsesc pe cele pe care chiar nu le-am văzut în felia asta de veac. Aş vrea să le recunosc imediat şi dincolo de ce a lăsat vremea să fim, pentru câteva ceasuri, fetele de la A şi fetele de la B, chiar aşa în competiţie cum eram atunci.

Mi-e dor şi de profesori. Minunaţi, demni şi buni au fost profesorii mei. Câţiva împătimiţi, câţiva abia la început, cu vieţi pe care ne străduiam să le descifrăm şi pe care în imaginaţia noastră le făceam poveşti. Se păstra un oarecare mister şi asta dădea respect relaţiei. 

Sanctuar mi se părea apartamentul absolut normal al dirigintei mele din liceu, excelentă profesoară de limba română, care locuia singură şi care ne-a invitat la un ceai într-una din zile. Pe masa din bucătărie avea aranjat şervetul cu o farfurie şi tacâmuri pentru cină. Nu întâmplător. A fost lecţia de respect şi iubire faţă de tine însuţi: chiar singur dacă se întâmplă să trăieşti,  nu uita că gesturile mici şi aparent neînsemnate dau contur vieţii. Şi dacă nu-i nime-n jur să ţi le ofere, aşează-ţi-le singur pe prag.

Nu-i vreme de nostalgii, dar aşa tare plouă în Bucureşti şi se zbate Florarul să mai rămână în primăvară, că-mi vine a scrie de toate cele de demult. De oameni, de case, de deal şi de Gutâi. Alerg prea des cu gândul peste ani în urmă, ştiu...