De ce se pierde limba română?

Nu vreau să spun decât că îmi pare că se pierd cuvintele pe care le-am învăţat şi despre  care credeam că sunt de neschimbat.
Numai că uite, regulile pe care le-am deprins în şcoală, devin dintr-o dată desuete.
"Am mâncat decât un măr" în loc de "Am mâncat numai/doar un măr" sau "Nu am mâncat decât un măr"(adică doar atât, nimic altceva).
La fel de des, supărător şi întâlnit în vorbirea curentă unde nici nu te aştepţi, ca şi "tablourile care le-am admirat" în loc de firescul "tablourile pe care le-am admirat."
...............................................................................................................................................................
La una dintre conferinţele la care am participat nu de mult, am primit din partea organizatorilor, o geantă pentru laptop. Nouă şi frumoasă. Am ajuns acasă şi am scos din geantă însemnările pe care le făcusem, pixurile şi tot ce mai conţineau buzunăraşele roşii, închise cu clapete negre. Mirosul era cel pe care îl simţeam în fiecare septembrie când mama îmi cumpăra un ghiozdan nou. Am inspirat puternic şi mii de imagini, senzaţii şi sunete au revenit clare şi frumoase.

Şi apoi a mirosit a carte. Legată în coperţi tari, scrise cu auriu, cadou drag sub pomul de Crăciun. Anna Karenina. Eram elevă de liceu când mama mi-a făcut cadou Anna Karenina, pentru că citeam cu tot mai mare plăcere din literatura rusă, iar mamei îi place tare lucrul ăsta.

................................................................................................................................................................
Îmi tot propun tot felul de campanii:

• la intrarea în săli de spectacole, afişe cu rugămintea caldă ca atunci când intraţi pe rândul unde aveţi locul şi oamenii sunt deja aşezaţi, să treceţi cu faţa spre cei de pe rând şi nu cu spatele
• cum folosim scara rulantă? Stăm pe partea dreaptă, partea stângă o lăsăm liberă pentru cei care se grăbesc.
• folosirea denumirilor româneşti pentru apdatat (!), şeruit (!), daunlaudat (!), and so one!!

Nu mai recunosc nimic în jur şi asta mă sperie. Nici oglinzile nu mai sunt ce erau odată.

Secvenţe

Iertare. Nu știu când sau dacă am învățat ce e iertarea, nici nu știu dacă se învață. O simți sau nu, poți să faci eforturi, dar atunci s-ar putea să nu fie autentică și să rămână ca un ciob lipit pe o ulcică veche, prea dragă s-o arunci.

Creștinii o înțeleg ca pe cea mai de preț dintre porunci. Psihologii vorbesc despre acceptare, toleranță, empatie, asertivitate.

Aseară, într-o emisiune dragă mie, o doamnă, dragă de asemenea, vorbea despre operele unor mari cineaști despre care spunea că nu-i poate ierta pentru unele dintre înclinațiile lor politice și că, deci, nu poate aplauda nici frumusețea, evidentă de altfel, a creațiilor lor de-a lungul timpului.

Sigur, e treaba mea că nu înțeleg acest tip de critică, dar cred că viața e secvențială. Omul a creat frumusețea de care se bucură milioane de alți oameni. În alt plan, același om a avut opțiuni care nu se suprapun opțiunilor celorlalți, milioane. E astfel  mai puțin frumos frumosul?
Mă bucur, mă emoționez în fața unui tablou, al unui film. Și da, poate că după ce ies în stradă cumpăr ziarul din care aflu ce susținător înfocat al vreunui partizanat este cel ce tocmai m-a înălţat cu cîteva minute mai devreme. Judec altfel valoarea, îmi schimbă asta fundamental emoțiile trăite în fața operei sale?

Pot, cel mult, să am resentimente față de opțiunea sa în plan social. Dar voi aplauda la fel, de fiecare dată, geniul.

Până la urmă nu despre iertare este vorba aici, desigur, mi-am amăgit gândurile de teama de a nu le lăsa pe celelalte, cu adevărat legate de iertare să se aşeze.

Mi-e frică poate de spaţiul ăsta atât de public, deşi foarte al meu, să spun până la capăt. Şi atunci ţes în alte fire şi le las în aşteptare pe cele de început, pe un mai vechi război, cârpit, din lemn de brad.

Albastru

Aseară târziu, nişte umbre s-au apucat bezmetice să-mi bată în geam. Crengi de dud bătrân, goale, împleticite printre stele. S-au îmbrăcat în albastru-înstelat. După verde crud şi verde plin, după aramă, rubin şi chihlimbar, se agaţă acum de urma visului. Îi aţin calea albastră, rece, pură, imaterială.

Se vrea albastru dudul meu, ca lumina lui Dharmadhatu.

Mă las, deci, în lumina împrumutată, nici nu mai contează. Las porţi deschise pentru gândurile dinăuntru şi pentru cele de pe cale. Să se îngemăneze, zic, o dată!

Şi de mai jos, foşnete şi hămăit lânced de înserare se urcă până în albastru, să-l tremure în unde, ca pe o apă de început.

Un ochi blând, ca o pecete trecută, așteaptă spre orizont să despice iar lumile. E linişte acum şi  simt alunecând semințele de lună printre gânduri.

Albastru... Berlin...Ulei...

Mă joc, să găsesc asemănări şi distanţe. Urc, cobor, mă zbat între renunţare şi reîntoarceri. Pun rămăşag pe noapte şi pierd.

....................................................................................................................................................................

Ziuă ziorea, şi lumina se scutură şi se lasă grea, stăpână peste ore. Dă poruncă şi eu mai c-aş da ascultare, mai că nu. Cheiţa zbârnâie în lăcaşul ei din cutia de tablă şi porneşte firea. Ascult strada, o transform să-mi placă şi mă dumiresc încet, în aburi de ceai verde.

E bine acum. Pe Tunari colţ cu Leonida, Jose ridică obloanele de peste tabla cu meniuri iberice. De pe lateral de Tunari, vin somnoroşi şi flămânzi, cerşetori încă înscrişi în clasa I.

Scărţâie furioase claxoane, se trag unele după altele în zig-zag-uri înnebunite, pocnesc din bici stăpânii.

Cobor şi eu, îl salut pe Jose, pe micii clienţi de cărţi de poveşti şi traversez spre istorie: Eminescu, Dacia.

Pe mâine!

Voi ați știut că...

Lotul naţional de informatică a obţinut trei medalii, una de aur şi două de argint, la cea de a XVIII-a ediţie a Olimpiadei Balcanice de Infor­matică, desfaşurată în Muntenegru, în perioada 31 octombrie-7 noiembrie, in­formează Ministerul Educaţiei. Medalia de aur a fost cucerită de Andrei Purice, elev în clasa a X-a la Colegiul Naţional ,,I. L. Cara­giale“ din Ploieşti, iar medaliile de argint au fost obţinute de Alexandru Tache, clasa a XI-a, Colegiul Naţional de Informatică ,,Tudor Vianu“ şi, respectiv, Cezar Mocan, de la Liceul Internaţional de Informatică, ambele din Capitala. La concursul din acest an au participat peste 40 de elevi din 10 ţări.

Provizia de culoare

Foşnitoare şi învolburată, pădurea adună aproape cu deznădejde strat peste strat paietele de culoare şi lumină, provizii pentru zilele în care pământului i se va face iar dor de soare.
Cheile se îngustează şi se ţin repede, repede de curgerea sălbatică a Râşnoavei. Peste apă, de-a stânga ei, piscurile scobesc, arcuite, nor după nor, şi-i sfredelesc ca o daltă în cele mai ciudate forme. Cum scapă fuiorul deşirat de ascuţişul rece, se rostogoleşte spre vale, deasupra hergheliilor înspumate, cu coamele lor de frizieni şi pielea neagră, strălucitoare.
Se încleştează lumina şi aruncă ultimul rubin, ca pe un zar norocos, peste toată întinderea. Praful drumului iscat de vreo căruţă sau de maşini, prinde nuanţe de mătase şi se aşează în fire peste crengile dezgolite.
Copiii din tabăra de noiembrie, mici jochei pentru o săptămână, se închipuie, călare pe caii Dianei, Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene sau poate eroi mai din zilele acestea şi mai din desenele acestor zile, ale căror nume eu nu le ştiu.
Ajung la Cheile Cetăţii, descalecă şi îşi iau rămas bun de la căluţii lor până în vacanţa următoare. Oboseala şi nerăbdarea pentru seara focului de tabără, îi fac zgomotoşi şi agitaţi. Se duc, mai vor, mai nu, prin camere, dar zarva nu se potoleşte. Iar noi, jos, în sala mare, povestim, spunem despre fiecare dintre ei, facem planuri pentru seară şi nici nu ne dăm seamă că suntem la fel de neastâmpăraţi în toată maturitatea noastră.
"Ce este un caricaturist?" i-am întrebat în seara în care l-am invitat pe Adrian Bighei să-i cunoască şi să-l cunoască. "Un om care face portrete, dar pentru că nu ştie să le facă prea bine, îi ies aşa, haioase..."
Şi seara se întinde mult peste orele ştiute, spre bucuria lor. Şi a noastră.
Scânteile focului de tabără se vor sus, printre cele albastre, dar urcuşul li se curmă prea curând şi se topesc de dor. "Vânare de vânt".
Copiii nu prind mult din sensul vorbelor, dar îşi urcă vocile după acordurile chitarei şi noi îi ajutăm să prindă înţelesuri potrivite pentru anii lor.

Îi privesc pe ei, pe părinţii veniţi să-i vadă sau să se bucure împreună, pe cei din personalul de serviciu, pe colegii mei de echipă. Ce întâmplări ne-au adus împreună şi mai ales ce gânduri? Oare peste ce unde s-au întâlnit voinţele şi ne-au aşezat clipele pe aceleaşi fire?

Se stinge cald focul şi se mai joacă doar peste pietrele care-l înconjoară şi nu-l lasă să se întindă peste iarba amorţită. Plecăm spre cabană să pregătim tobe mari şi mici, castaniete şi licurici.