23 de KLM

Am zburat cu escală. Nu e prima dată. Puţine dintre zborurile mele au fost directe. Mai mereu mă opreau pe undeva. De data aceasta, oprirea a fost rece, ostentativă, aproape duşmănoasă. În jurul meu, alţi pasageri atât de pasageri că nici nu merita efortul. La câţiva metri în faţă, o apariţie, cumva. Nici 'şe, nici 'şe. După cărare, femeie, după drum, om. O îl las acolo şi-mi văd de chip. Ăla care mi se arată în geamul despărţitor. Io-s. Îi bine să aibă omu' lucru lui.

În spatele meu, un ecco ma io, mic şi agitat, îşi pregăteşte bi-linguistic întâlnirea de afaceri de la Manchester. Nu-ş ce naiba tot repetă frozen, frozen, da' ştiu că mă ia pe şina spinării. Nu, deşteptule care crezi că citeşti, n-am greşit.

Ce chin în limba engleză şi intru în burduful ombilical. Când se desprinde, suntem deja pe jumătate expulzaţi. Senzaţia decolării este una dintre cele mai plăcute pentru mine, un amestec de libertate cu frică şi speranţă, cu aşteptare, cu desprindere. Parcă aş fi şi n-aş fi. Parcă ar conta şi n-ar conta.

Învârtecuşurile de puf se deşiră peste aripile argintii. Se risipesc şi se umflă-n ele, iar, după un timp. Stau pe ultimul loc. Reserved for crew. De aici, lecţia de aeronautică e clară ca lumina zilei. Fotografiez aripa cu inscripţia albastră şi semn de regalitate. Nu se mănâncă pe măsură şi mă declar eu cu mine un pic flămândă. 

Aterizez mai târziu decât toţi ceilalţi. Până mă reaşez în  planul meu, o dată văd că ceilalţi nu-s. Dacă or fi fost.

Bagajul este? Este.23 de cală.

Hula

Mă pregătesc să urc drumul spre casă. În spatele meu, marea se loveşte cu putere de ţărm şi scutură peste stânci franjuri grei, verzi, cu miros înţepător, le îmbracă cu totul şi apoi iar se întoarce înnebunită după verdele împrumutat. Spume albe răsar pe toată întinderea.

Cei câţiva turişti care mă aşteaptă sunt calmi şi răbdători. De aici încolo nu mai există nimic. Privesc şi eu spre locul pe care îl indică unul dintre ei, undeva în larg. Un pâlc de douăsprezece lebede, plutind strânse una în alta, se confundă uşor cu spuma valurilor. Imaginea e spectaculoasă şi mă gândesc la truda, la dragostea şi la sacrificiul Elsei. Cormoranii, corbi de mare, se ridică într-un dans întunecat, maiestuos, de prinţi lunateci. 

La o primă vedere, cele două cupluri şi cele trei fete foarte tinere şi deci foarte nerăbdătoare, care formează grupul de turişti, par un decupaj banal, oameni obişnuiţi care îşi fac aproape un titlu de glorie din faptul că au ales pentru vacanţa lor la mare un loc sălbatic, şi eco şi bio. Nu am registru, nici vreo schemă de dispunere a camerelor. Mă urmează încrezători şi fascinaţi de felul inedit în care li se întâmplă lucrurile aici.

-        Aceasta este doar o structură de primire cu funţie de cazare? mă întreabă blonda unuia dintre cupluri.

Forţez replierea ca nu cumva să stric toată truda predecesorilor mei.

-        Dacă vreţi să repetaţi…zic, dar tonul meu e mai mult „La loc comanda!”

-         Elena lucrează în turism, sare soţul sau partenerul care probabil a făcut armata şi a înţeles ordinul imediat. Ne place aici, rămânem, vrem doar să ştim unde se poate mânca, dacă este în sat ceva sau preparaţi…

Se face din ce în ce mai cald. Soarele nu se încurcă, se deşiră şi se năpusteşte şi doar umbrarele de stuf, nou ridicate în jurul structurii de primire turistice cu funţie de cazare mai alină dogoarea.

                                                                       *

            Bucătăreasa din sat, o tătăroaică smeadă, cu telefonul mobil prins între urechea stângă şi batic, vorbeşte încet, deranjează câteva crăticioare, zăngănindu-le peste altele, măsoară din ochi tonajul şi taie apăsat cu pixul peste câte un rând de pe lista de cumpărături, imediat ce identifică produsul în pungile cu care tocmai m-am întors. Îmi scutură în faţă tot ce e în plus. Nu aşa face un bun administrator! O să se ducă naibii şandramaua! Ai cazat şapte oameni şi te şi crezi goldăntuli*!( a se citi Golden Tulip...)

O ţine aşa în timp ce oblojeşte legumele, sfârtecă nişte cotlete şi încinge uleiul, ţţţ, cam scump! Simt privirea ochilor ei oblici pătrunzând prin plasa de la uşa bucătăriei şi urmărindu-mă cum stau la masa de sub umbrela mare de stuf. Vine spre mine, căutat preocupată. Că dacă n-ai timp, de mâine încolo se repede la cumpărărturi nepotu-miu.

Am timp.

Se întoarce în bucătărie şi printre sfârâielile din tigaie, îi aud iar tătărască aspră, turnată repede în microfonul de sub batic.

Nu se lasă. Apare de această dată cu jalba pe farfurioara aburindă. Gustă, aşa-i bună? Ştie că-i bună. Şi stai aici toată vara? Da tu fată n-ai alt serviciu? Şi ce mare sfâr câştigi tu fată aici toată vara? Şi nu mai lua periuţe de dinţi de-asta scumpe. Lasă-le pe alea de talcioc, că-s bune. Eu am una de când eram tânără.

După ce se îndepărtează, închid ochii şi prima imagine care mi se desfăşoară este un uriaş banner: „Welcome to Niagara”. Probabil că am adormit destul de repede pentru că vorbele repezi ale uneia dintre fetele cazate mă trezeşte brutal.

-        Pot să împrumut maşina ta?

E atât de drăgălaşă! Zulufită toată şi cu gene aplicate, pe care probabil va avea grijă să nu le ude. Nu cred că s-a depărtat prea mult de adolescenţă, probabil că din copilărie nici n-a ieşit, dar pare hotărâtă să-şi deseneze un viitor măreţ.

-         Soseşte prietenul meu, vine cu o maşină care-l lasă la drumul principal. În civilizaţie! Şi-şi răsuceşte şuviţa creaţă, cu ochii daţi peste cap. O să facă moace că îl aduc aici.

-        Îmi pare rău pentru tine, reuşesc să zic. De ce crezi că n-o să-i placă locul acesta?

-         A, nu-l cunoşti.

Nu. Răsfaţă-mă.

-         Păi…să-ţi spun. E plin de bani, asta e.

Aşteptarea mea nu e răsplătită cu mai mult.

-         Pot, pot, pot s-o iau? se gudură, aplaudând din vârful degeţelelor şi schiţând sărituri diafane.

-         Nu.

-         A, nu?

-         Nu.

Prietenia noastră se destramă. Durerea refuzului e atât de ascuţită încât o anesteziază pe

micuţa mea.

Ca să nu mai rămâie repetentă şi de data aceasta, soţul cuplului I, undeva între director de multinaţională şi acelaşi director de vânzări zonale, care a venit, a văzut şi a rămas consternat de refuzul meu, îi oferă cheia maşinii lui împreună cu reverenţiosul „oricând”. Mă retrag sub umbrarul meu, ignorată şi stigmatizată.

Tărâmul despre care nimeni nu știa nimic

A fost odată ca niciodată un tărâm îndepărtat, binecuvântat de Dumnezeu şi iubit de oamenii care îl locuiau. Era înconjurat de ape repezi, reci şi jucăuşe şi străjuit din toate părţile de dealuri bogate şi munţi înalţi, stâncoşi şi atât de aspri încât erau imposibil de străbătut. Niciodată locuitorii frumosului tărâm nu trecuseră dincolo de marginile bine păzite şi nici un om de pe alte meleaguri nu putuse vreodată să poposească aici ca să se bucure de minunăţia locurilor.

Trăiau veseli şi în pace oamenii, se iubeau, se ajutau, îşi creşteau copiii frumoşi, se adunau împreună în serile calde de vară şi tot împreună petreceau serile reci de iarnă neîndurătoare, adunaţi în jurul câteunui cămin cu foc trosnind cu putere.

Anii treceau, se adunau în veacuri, iar viaţa tihnitului tărâm nu era nicicum tulburată. Dar pentru că nimic nu e veşnic, se întâmplă ca într-o zi, pe cerul senin de primăvară să se vadă nişte păsări stranii, cum nu se mai zăriseră pe acolo până atunci. Ţipau prelung, se tânguiau şi se lăsau aproape de pământ, apoi iar se ridicau şi zburau în cercuri strânse. Oamenii le-au privit curioşi, fără teamă, pentru că acest sentiment era unul pe care ei nu-l cunoşteau. Nimic din viaţa lor nu îi învăţase ce e frica. Erau cinstiţi şi buni. Calzi şi cu inima deschisă.

Apoi, fără ca măcar cineva să prindă de veste, una dintre păsări a căzut fără suflare la pământ. Cei câţiva oameni adunaţi în jurul locului, au luat pasărea, i-au umezit ciocul şi i-au stropit aripile cu apa vie din râurile lor, apoi i-au dat fărămituri de pâine proaspătă, coaptă în vatra mare.

După câteva zile, pasărea a deschis ochii tulburi încet, s-a legănat de câteva ori şi a început să-şi scuture aripile obosite de lungul drum pe care îl făcuse peste munţii cei înalţi şi tari până aici, pe tărâmul necunoscut.

A fost sărbătoare şi bucurie mare pentru că locuitorii de aici preţuiau şi cinsteau viaţa oricărei fiinţe, oricât de neînsemnată ar fi putut să pară ea. Au îngrijit-o şi iubit-o, iar pasărea le dăruia spectacolul unor zboruri lungi şi graţioase pe cerul albastru, îşi transformase ţipatul prelung în tril măiestrit, iar penele ei căpătaseră albul de sidef al pietrelor şlefuite de apele râurilor.

Într-o zi, când nu se mai zărea nici o umbră pe pământ, pentru că soarele se lăsase acoperit de norii aducători de ploi, s-au auzit în depărtare tânguirile grele ale păsărilor care o aduseseră cu ei pe cea care acum era atât de iubită şi care se făcea tot mai frumoasă. S-au lăsat păsările ameninţător spre pământ, s-au ridicat din nou, s-au rotit turbate şi când au coborât pentru ultima oară, au luat cu ele si pasărea frumoasă. Degeaba au alergat oamenii după ele, aruncând cu ramuri, încercând să le îndepărteze şi să păstreze minunea care venise pe tărâmul lor. Degeaba au fluierat imitându-i trilul şi i-au cântat aşa cum îi cântau în serile de vară, încercând s-o întoarcă din drum, stolul se făcea din ce în ce mai mic, până când a dispărut cu totul dincolo de crestele munţilor.

S-au întristat cu toţii şi îşi povesteau unii altora cum o văzuseră prima dată, fiecare vroia să spună ceva, o întâmplare hazlie sau vreo păţanie, îşi aduceau cu drag aminte de frumoasa pasăre, dusă acum departe, într-un departe pe care oamenii de aici nici măcar nu-l puteau înţelege.

-        Oare unde s-o fi dus? a întrebat un băieţel, cel care stătea cel mai mult în preajma păsării şi care acum suferea tăcut şi încerca să-şi inventeze jocuri doar ca s-o uite pe cea plecată. Îi învăţase trilul şi-l fluiera de dimineaţă până seara, pândind înaltul.

-        Nimeni nu poate înţelege, i s-a răspuns.

-        Ce e dincolo de munte? a mai întrebat băieţelul.

La această întrebare, oamenii mari şi-au adunat sprâncenele şi au încetat pentru o vreme să mai  zâmbească. Şi chiar aşa, ce era dincolo de munte? Din ziua aceea, cei mai mulţi au devenit tăcuţi, cu gândurile ferecate şi în zâmbetele lor timide ghiceai umbrele întrebării băieţelului.

               Când  băiatul a mai crescut, i-a cerut voie tatălui său să-l lase să încerce să treacă munţii. Nici nu putea fi vorba despre aşa ceva, i-a răspuns tatăl. Nimeni n-a cutezat şi mai ales nimeni nu ştie dacă dincolo de munte se găseşte cu adevărat ceva. Dar atunci pasărea mea de unde a venit, a întrebat băiatul. Şi mai ales, unde s-a dus? Vreau s-o găsesc. Şi dacă n-am să pot s-o aduc înapoi, măcar să-i ştiu locul şi să mă bucur că trăieşte.

               Cum tatăl nici nu vroia să audă de planurile îndrăzneţe pe care băiatul şi le făcea pentru a trece dincolo de vârfurile fără capăt ale munţilor, acesta s-a apucat în mare taină să construiască un aparat care să semene cu corpul păsării. Dacă ea, atât de firavă şi de mlădioasă, a putut să străbată munţii, el cum de n-ar reuşi?

               Au trecut anii şi băiatul nu se gândea la nimic altceva. Oamenii îl îndemnau să nu mai stea trist şi însingurat şi să li se alăture, să trăiască viaţa pe care ei toţi o trăiau, netulburat, de atâtea veacuri.

               Într-o dimineată, pândind răsăritul, baiatul a scos aparatul  la lumină, a urcat cu el în spate pe cărările munţilor, greu, cu sudoarea rece lipindu-i-se de şira spinării şi cu genunchii tremurând de efortul uriaş pe care îl făcea la fiecare pas. Poposea pe lângă câte un izvor, să-şi potolească setea şi să-şi astâmpere bătăile repezi şi puternice ale inimii, apoi o lua din nou din loc. Când prima zi stătea să cadă, s-a oprit într-un culcuş de crengi de brad, s-a întins istovit şi a adormit. Băiatul visă că pasărea era lângă el, că-l alina şi-l învelea cu aripile ei moi şi sidefate şi că-l ruga să se întoarcă în siguranţă în ţinutul de unde venea.

               Când se trezi, nici nu mai ştiu dacă a fost aievea sau doar visase. Porni mai departe, urmărit însa de vorbele auzite atât de limpede în vis. După încă o zi în care drumul părea să fie şi mai anevoios, băiatul se simţi atât de slăbit încât se gândi că trebuia să rămână mai mult timp într-un loc şi să se odihnească. Îşi construi, îndemânatic cum era, un culcuş, sus, între crengile unui brad bătrân, cu trunchiul gros şi puternic.

               Visul se repeta în fiecare noapte, de fiecare dată parcă şi mai aproape de realitate. Băiatul pornea însă mai departe. După multe şi de nenumărat zile, nopţi, săptămâni, poate luni şi ani, obosit, cu părul crescut în dezordine şi cu barba lăsată peste piept, băiatul se lăsă peste muşchiul bun al pământului şi adormi într-un somn greu şi de nedezlegat, ţinând strâns în braţe pasărea construită în mare taină.

               În acest timp, jos, în valea neştiută, oamenii îl uitaseră, după ce ani la rând aşteptaseră un semn de la el. La puţin timp după plecarea lui, într-o zi spre asfinţit se auzi un tril duios, ca un cântec de sirenă. Era pasărea, măiastra lor, întoarsă de nu se ştie unde. Bucuria oamenilor nu avea margini! Începuseră din nou să cânte, să aprindă focuri pe dealuri, să chiuie şi să se iubească. După o vreme în care pasărea zbură jos de tot, în fiecare colţ al tărâmului, ca şi cum ceva ar fi neliniştit-o, s-a oprit, s-a aşezat pe un cuib făcut din crengi noi şi a rămas nemişcată zile la rând. Încercau în fel şi chip s-o facă să zboare din nou, să cânte şi să-i bucure cu fâlfâitul mătăsos al penelor ei strălucitoare, nimic nu se mai întâmpla.

               Pasărea a rămas acolo, până când, încet, pe nesimţite, fără ca măcar cineva să vadă, şi-a stins prima dată albul de sidef din aripi, apoi lumina vie din ochi. S-a făcut una cu pământul care o adoptase cu atâta dragoste. Inima ei, mică şi curată se luptase prea mult. Băieţelul care îi învăţase cântecul, singurul din toată lumea pe care o străbătuse, care i-l învăţase atât de bine, nu mai era acum
de găsit.

              

Caiete tip

Vârfurile degetelor îmi sunt reci şi amorţite. Trec dintr-o cameră în alta. În bucătărie nu găsesc nimic care mi-ar putea astâmpăra setea sau foamea sau pofta de dulce. Mă întorc în camera mea, arunc o privire pe ferestră, către strada de duminică seara, aducând spre casele lor oameni mari, copii, animale de companie mai norocoase decât altele. Reintru, gata să-mi găsesc locul. Caut printre cămăşi, bluze, pantofi, genţi. Nu reuşesc să aleg nimic care să se potrivească. 

Fac o pauză, îmi beau ceaiul şi ascult ştirile despre cum se va extrage aurul în următorii ani. De pe alt canal aflu că aşa nu e bine. Mi se pare că e una şi aceeaşi persoană, dar sigur mă înşel, aşa că mă decid să găsesc singură un răspuns. Două, mai multe. Şi habar n-am ce sunt emoţiile astea pe care le simt urcând şi pândindu-mi respiraţia.

15 septembrie. De câte ori se cuprinde un pas mărunt într-unul uriaş, grăbit către serviciu? Maşinile sosesc devreme în jurul şcolilor. Locuri de parcare. Cât mai aproape de poarta şcolii. Drumul de care îmi amintesc eu era drept, destul de lung şi îmi dădea voie să descopăr. Mergeam pe jos şi poate atunci am făcut primele exerciţii de vis. Dus-întors.

Aveam timp. Tot  ce-mi trebuia. Şi azi mă port la fel, ca şi cum aş avea timp. Am rămas cu obiceiul ăsta, să cred că am timp. Nu divulg asta pe nicăieri, cine ar înţelege? O spun aşa, aici, pentru cei care mergeau la şcoală pe jos. Nu se mai poate acum, înţeleg perfect. 

Cât despre vis... 

Pe geamul maşinii, filmul străzii se derulează atât de rapid, încât nu mai prinde nimeni genericul. Concret, la obiect, la oră fixă, cu termene limită. Număr de pagini şi de caiete tip. "S-o ungem cu slănină şi s-o dăm la câini" există şi în forma sa "up-date".

Un pic de toamnă, un rest de vară şi mulţi copii. Tot felul de şcoli, singure şi vechi sau mai noi şi exclusiviste. Ce mai contează,  e 15 septembrie. Linia se trage mai târziu. În Anglia, Danemarca, poate în Statele Unite.

În camera mea nu reuşesc să găsesc nimic potrivit de îmbrăcat pentru mâine dimineaţă, de agăţat pe umeraşe şi de întins pe spătarul scaunului. O să merg pe jos mâine spre oriunde aş avea de mers, să las emoţia de început de şcoală să curgă aşa cum mi se întâmplă de atunci, de demult, în fiecare an. 

V-aş ieşi cu plin mâine, dar nu ştiu pe unde treceţi şi sigur locul de parcare va fi greu de găsit. Las aici mesaj de bucurie pentru începutul ăsta şi vă doresc să aveţi Timp!

Searching....

Părea că-mi trecuse. Umbrele mi se jucau din nou peste prag, scârţâiau înainte şi înapoi, tăiau drumuri prin mine, peste mine. Am convenit să devin conciliantă şi să las seara asta să curgă obişnuit, cu luna într-un colţ sau peste tot, cu vârfurile stejarilor încremenite într-un antracit confuz.
Cu o foarfecă pe care o foloseam de obicei ca să retez crengile veştede ale plantelor mele, decupam paragrafe dintr-o carte motivaţională, ieftină şi colorată, care îţi promitea şi te lansa în propria-ţi dezvoltare cum lansezi o pietricică dintr-o praştie uzată. Le lăsam pe rând, câte una, pe masa din lemn nefinisat de pe terasa dinspre est a pensiunii. Pe deasupra lor, în lumina căzută, săltau ţânţari anemici, ameţiţi de amestecul crepuscular. Se roteau peste cuvinte şi le adăugau "i"-uri nefireşti. Mai sus, fluturi grei, întunecaţi, adulmecau prin geamuri lumina ce avea să-i piardă.
Cu palma lipită de inimă, ascultam trecerea. Citesc la întâmplare propoziţiile adunate pe masă. Nu sunt toate. Mă ridic să caut, nedumerită, bucăţelele de hârtie. Le găsesc creponate sub labele uriaşe ale ciobănescului pensiunii. Una îi atârnă în franjuri printre colţi. Mă priveşte. Scutură capul spre stânga şi spre dreapta repede, a joacă. Fac şi eu la fel. Se ridică. Le ferfeniţează şi pe cele rămase pe jos. Cu un gest scurt, i le arunc şi pe celelalte, de pe masă. Din toată inspiraţia unui prolific autor american se aleg câteva zdrenţe umede, crâmpoţite şi amestecate cu pulberea din amurg.
Asta-i tot pentru seara asta, îmi zic. Ştiu ce le voi spune mâine studenţilor.

Şezi, Bucşi, şezi!