Glasul roților (I)

Trenul oprește lin, aliniindu-se perfect peronului. Te și miri. În cele șase ore de noapte, în patul de sus al cușetei, ți-a trecut prin carne fiecare osie. Sforăiturile din cușeta alăturată au plesnit placajul despărțitor, în accente grave sau înăbușite, fără pauză.

Dimineață foarte devreme, când încerc să cobor din cuibul meu prins între hamuri, cât de ușor pot, silindu-mă să nu dezmembrez nimic, dau cu ochii de un trup fără cap. Buimacită de nesomn și cu creierii tulburați de aritmia roților, mă sperii îngrozitor și țip scurt. De sub o glugă neagră cu moț se aud niște sunete înăbușite. Rămân nemișcată, probându-mi buna credință. Duc degetul arătător în dreptul gurii și-l cuprind într-un Șșș..fin, ca o petală de mac. Doi ochi mici și zbârciți se mijesc dintre ciucurii moțului, și se întorc, pe sub pleopele încrețite, înapoi, la visele de tinerețe.

Sunt aproximativ îmbrăcată. Când însoțitorul de tren bate la ușa cușetei, dau să mă aplec, din patul meu, până la siguranța ușii. După câteva apropieri nereușite, timp în care degetele lui hotărâte caută, de cealaltă parte, puncte noi de contact, încep să-mi trag la întâmplare restul de haine. Peste pantalonii neîncheiați, curge cămașa, din care, printr-o mânecă, alunecă o bretea de maiou. Îmi întinde biletele. Unul cartonat și suplimentul din hârtie, care se prinde în breteaua atârnată. Schițează un gest de ajutor. Cu singurul braț rămas demn, îl refuz politicos.

Îndrept erorile de montaj și ies pe culoar. Nu am decât un singur bagaj, o valiză cochetă, maron. Însoțitorul de tren se apropie și îmi spune că nu avem întârziere. Mă uit la ceas. Au trecut zece minute peste ora anunțată pentru sosire. Îi spun. Mă examinează, apoi trece pe lângă mine și se instalează lângă ușa de coborâre. În alte cinci minute, sunt pe peronul gării. Valiza îmi este depusă elegant, la picior arm. Trenul pornește, însoțitorul îmi face un semn discret, adică Mi-ar fi făcut plăcere.

Fragment dintr-o adolescență

”Probabil că mulți dintre noi au trăit bucuria cea mai puternică atunci când nimic nu mai arăta că aceasta ar putea veni. Ne amintim atunci aproape cu duioșie până și de neplăcerile pe care le-am trăit, dacă acestea s-au înscris undeva pe traiectoria către bucuria noastră. 

Anul în care urma să îmi susțin examenele pentru intrarea la Academia Forțelor Aeriene a fost unul dificil. Granița și așa puternică dintre adevărurile mele și adevărurile părinților mei se întărea din ce în ce mai mult. Zborul și prăbușirea se întâmplau în fiecare zi, pe același teritoriu. Demonstrațiile mele de forță zădărniceau planurile lor de logică și raționalitate. În mod ciudat, argumentele experienței cădeau, unul după altul, în confruntarea cu argumentele iraționalității și zelului adolescentin.

            Era ca și cum aș fi ales mănăstirea. Se întrebau ce vorbe, spuse când și de cine s-au așezat în mine, ca niște semințe amare, din care acum ieșea rodul greu. Nu cred că erau la vremea la care să se întrebe și căror nevoi ale mele răspundeau semințele cu tot cu rodul din cuprinsul lor.

            Iar eu simțeam că orice pas pe care aș fi putut să-l fac înapoi, spre ei, mi-ar fi dat sentimentul că îmi trădez destinul. Altimetrul meu indica presiune constantă. Ineficacitatea stării de fapt în care ne aflam se instalase în fiecare acțiune și orice mișcare devenea o povară.

            Revolta, de oricare parte, era inutilă. Am dat probele eliminatorii și le-am trecut fără nici o problemă. O pace scâncită se lăsase peste noi toți. Îmi făceau liniște și-mi suflau în ochi, cu pretenția că vor să-mi spulbere firele de praf. Nu-mi permiteam să clipesc, orice pierdere de veghe mă putea costa întoarcerea la sol. Și chiar dacă n-ar fi fost o prăbușire adevărată, tot îmi imaginam epava.

            În toamnă eram studentă. Înaltă, frumoasă, gata de zbor. Părinții mei ajunseseră să accepte că dacă aceasta era forma care favoriza în mine plenitudinea, dacă acesta era drumul care scotea la lumină un om, ca să se cunoască pe sine, atunci însemna că această formă și acest drum erau adevărurile mele și nu altele. Și dacă vreodată s-ar fi dovedit că nu e așa, ei ar fi fost acolo să înțeleagă.”

Dialog înainte de vot-ca drept câştigat

- Bună întrebare, zice candidatul
- Adică cum? Deşteaptă, ţintită, la obiect, iscoditoare? întreb eu
- Cum vreţi dumneavoastră, dar bună întrebare.
- Deci?
- Nu ştiu. Nu, că întrebarea e bună. Sunteţi...tare! Este, aşa, la fix. Da' ştiţi cum? La fix! Nu m-aş fi gândit.
- Şi atunci? Cum rămâne?
- Nu ştiu, nu ştiu, lăsaţi-mă puţin. Uitaţi, câteva zile. Nu, că nu uit. Prea e tare! E ceva...Da' aşa sunteţi dumneavoastră, hai că ştiu eu. Aşa aţi fost mereu. Nu vă lăsaţi! Nu vă lăsaţi, daţi, daţi. E foarte fain aşa. Mie îmi place.
- Da, bine...ce să zic....şi până la urmă cum e?
- Nu sunt sigur, nu vreau să greşesc...s-ar putea să am dreptate...dar dacă n-am...parcă vă văd. Nu, şi chiar nu vreau să vă spun cine ştie ce enormităţi.
- Bine, dar care e părerea dumneavoastră?
- Părerea mea, părerea mea, parcă asta contează. Nu zău, şi dumneavoastră acuma. Haideţi, lăsaţi-o mai moale. Poate după alegeri.

23 de KLM

Am zburat cu escală. Nu e prima dată. Puţine dintre zborurile mele au fost directe. Mai mereu mă opreau pe undeva. De data aceasta, oprirea a fost rece, ostentativă, aproape duşmănoasă. În jurul meu, alţi pasageri atât de pasageri că nici nu merita efortul. La câţiva metri în faţă, o apariţie, cumva. Nici 'şe, nici 'şe. După cărare, femeie, după drum, om. O îl las acolo şi-mi văd de chip. Ăla care mi se arată în geamul despărţitor. Io-s. Îi bine să aibă omu' lucru lui.

În spatele meu, un ecco ma io, mic şi agitat, îşi pregăteşte bi-linguistic întâlnirea de afaceri de la Manchester. Nu-ş ce naiba tot repetă frozen, frozen, da' ştiu că mă ia pe şina spinării. Nu, deşteptule care crezi că citeşti, n-am greşit.

Ce chin în limba engleză şi intru în burduful ombilical. Când se desprinde, suntem deja pe jumătate expulzaţi. Senzaţia decolării este una dintre cele mai plăcute pentru mine, un amestec de libertate cu frică şi speranţă, cu aşteptare, cu desprindere. Parcă aş fi şi n-aş fi. Parcă ar conta şi n-ar conta.

Învârtecuşurile de puf se deşiră peste aripile argintii. Se risipesc şi se umflă-n ele, iar, după un timp. Stau pe ultimul loc. Reserved for crew. De aici, lecţia de aeronautică e clară ca lumina zilei. Fotografiez aripa cu inscripţia albastră şi semn de regalitate. Nu se mănâncă pe măsură şi mă declar eu cu mine un pic flămândă. 

Aterizez mai târziu decât toţi ceilalţi. Până mă reaşez în  planul meu, o dată văd că ceilalţi nu-s. Dacă or fi fost.

Bagajul este? Este.23 de cală.

Hula

Mă pregătesc să urc drumul spre casă. În spatele meu, marea se loveşte cu putere de ţărm şi scutură peste stânci franjuri grei, verzi, cu miros înţepător, le îmbracă cu totul şi apoi iar se întoarce înnebunită după verdele împrumutat. Spume albe răsar pe toată întinderea.

Cei câţiva turişti care mă aşteaptă sunt calmi şi răbdători. De aici încolo nu mai există nimic. Privesc şi eu spre locul pe care îl indică unul dintre ei, undeva în larg. Un pâlc de douăsprezece lebede, plutind strânse una în alta, se confundă uşor cu spuma valurilor. Imaginea e spectaculoasă şi mă gândesc la truda, la dragostea şi la sacrificiul Elsei. Cormoranii, corbi de mare, se ridică într-un dans întunecat, maiestuos, de prinţi lunateci. 

La o primă vedere, cele două cupluri şi cele trei fete foarte tinere şi deci foarte nerăbdătoare, care formează grupul de turişti, par un decupaj banal, oameni obişnuiţi care îşi fac aproape un titlu de glorie din faptul că au ales pentru vacanţa lor la mare un loc sălbatic, şi eco şi bio. Nu am registru, nici vreo schemă de dispunere a camerelor. Mă urmează încrezători şi fascinaţi de felul inedit în care li se întâmplă lucrurile aici.

-        Aceasta este doar o structură de primire cu funţie de cazare? mă întreabă blonda unuia dintre cupluri.

Forţez replierea ca nu cumva să stric toată truda predecesorilor mei.

-        Dacă vreţi să repetaţi…zic, dar tonul meu e mai mult „La loc comanda!”

-         Elena lucrează în turism, sare soţul sau partenerul care probabil a făcut armata şi a înţeles ordinul imediat. Ne place aici, rămânem, vrem doar să ştim unde se poate mânca, dacă este în sat ceva sau preparaţi…

Se face din ce în ce mai cald. Soarele nu se încurcă, se deşiră şi se năpusteşte şi doar umbrarele de stuf, nou ridicate în jurul structurii de primire turistice cu funţie de cazare mai alină dogoarea.

                                                                       *

            Bucătăreasa din sat, o tătăroaică smeadă, cu telefonul mobil prins între urechea stângă şi batic, vorbeşte încet, deranjează câteva crăticioare, zăngănindu-le peste altele, măsoară din ochi tonajul şi taie apăsat cu pixul peste câte un rând de pe lista de cumpărături, imediat ce identifică produsul în pungile cu care tocmai m-am întors. Îmi scutură în faţă tot ce e în plus. Nu aşa face un bun administrator! O să se ducă naibii şandramaua! Ai cazat şapte oameni şi te şi crezi goldăntuli*!( a se citi Golden Tulip...)

O ţine aşa în timp ce oblojeşte legumele, sfârtecă nişte cotlete şi încinge uleiul, ţţţ, cam scump! Simt privirea ochilor ei oblici pătrunzând prin plasa de la uşa bucătăriei şi urmărindu-mă cum stau la masa de sub umbrela mare de stuf. Vine spre mine, căutat preocupată. Că dacă n-ai timp, de mâine încolo se repede la cumpărărturi nepotu-miu.

Am timp.

Se întoarce în bucătărie şi printre sfârâielile din tigaie, îi aud iar tătărască aspră, turnată repede în microfonul de sub batic.

Nu se lasă. Apare de această dată cu jalba pe farfurioara aburindă. Gustă, aşa-i bună? Ştie că-i bună. Şi stai aici toată vara? Da tu fată n-ai alt serviciu? Şi ce mare sfâr câştigi tu fată aici toată vara? Şi nu mai lua periuţe de dinţi de-asta scumpe. Lasă-le pe alea de talcioc, că-s bune. Eu am una de când eram tânără.

După ce se îndepărtează, închid ochii şi prima imagine care mi se desfăşoară este un uriaş banner: „Welcome to Niagara”. Probabil că am adormit destul de repede pentru că vorbele repezi ale uneia dintre fetele cazate mă trezeşte brutal.

-        Pot să împrumut maşina ta?

E atât de drăgălaşă! Zulufită toată şi cu gene aplicate, pe care probabil va avea grijă să nu le ude. Nu cred că s-a depărtat prea mult de adolescenţă, probabil că din copilărie nici n-a ieşit, dar pare hotărâtă să-şi deseneze un viitor măreţ.

-         Soseşte prietenul meu, vine cu o maşină care-l lasă la drumul principal. În civilizaţie! Şi-şi răsuceşte şuviţa creaţă, cu ochii daţi peste cap. O să facă moace că îl aduc aici.

-        Îmi pare rău pentru tine, reuşesc să zic. De ce crezi că n-o să-i placă locul acesta?

-         A, nu-l cunoşti.

Nu. Răsfaţă-mă.

-         Păi…să-ţi spun. E plin de bani, asta e.

Aşteptarea mea nu e răsplătită cu mai mult.

-         Pot, pot, pot s-o iau? se gudură, aplaudând din vârful degeţelelor şi schiţând sărituri diafane.

-         Nu.

-         A, nu?

-         Nu.

Prietenia noastră se destramă. Durerea refuzului e atât de ascuţită încât o anesteziază pe

micuţa mea.

Ca să nu mai rămâie repetentă şi de data aceasta, soţul cuplului I, undeva între director de multinaţională şi acelaşi director de vânzări zonale, care a venit, a văzut şi a rămas consternat de refuzul meu, îi oferă cheia maşinii lui împreună cu reverenţiosul „oricând”. Mă retrag sub umbrarul meu, ignorată şi stigmatizată.