miercuri, 30 martie 2016

Băiatule, să mă faci fericită!



Imagini pentru parenting drawings”Eu nu mai știu cum să mă port s-o fac fericită!”
Se așează pe fotoliu, cu mâinile încrucișate, cu tot corpul scăpat de sub control, mic, umilit, încovoiat. Are ochii roșii. A plâns pe drum. Suntem la a patra ședință. Îi întind cutia cu șervețele. 
Ei…doar n-o să plâng aici.”
-  De ce nu?
-  Cum o să fac așa ceva?
Tac. Îi zâmbesc și îl încurajez să ia șervețelul care își ridică, obraznic și ușor îmbietor, colțul din cutia dantelată.
Plânge încet și îmi spune la fel de încet, încă o dată, că nu știe ce ar mai trebui să facă s-o vadă fericită. ”Ea nu e fericită”, e leit-motivul tuturor întâlnirilor.
-  Dacă fac, îmi spune ”Lasă, fac eu, că tu nu știi.” Dacă nu fac, se supără și țipă că nu fac. Aș folosi o expresie urâtă pentru felul în care se poartă.
-  Care e acea expresie? Crezi că o poți înlocui cu altceva? Crezi că te pot ajuta să o înlocuiești?
-  Da, poate. Expresia este: se crizează. Asta este și nu o înlocuiesc! Se crizează din orice. Dintr-un lucru cât de mic.
-   De ce s-a…”crizat” ultima oară?
-  Acum, pe drum, venind aici. Pentru că am întrebat-o ce facem mâine, sâmbătă. Mi-a spus că ea nu e agenție de turism, să mă gândesc și eu la ceva. Eu i-am răspuns că aș vrea să mergem la echitație. N-am mai fost de mult și îmi place. Mi-a spus că ar trebui să-mi amintesc că sunt o grămadă de alte treburi de făcut în week-end, la care eu nu mă gândesc niciodată. Am întrebat-o la ce nu mă gândesc. ”Las că știi tu…” . Nu știu, nu știu… Și ea e jos, mă așteaptă în mașină și nu e fericită.

Mihăiță are 13 ani. Locuiește doar cu mama sa de când avea doi ani. Mama nu a mai avut nici un partener de cuplu în această perioadă. Mihăiță nu este un elev slab, dar pare destul de dezinteresat de școală. Întreaga grijă a mamei se îndreaptă către rezultatele lui școlare de care nu e mulțumită. Îmi spune că face tot ce poate: stă lângă el când își face temele, îl supraveghează, vorbește cu el la telefon în fiecare pauză. Dar el, Mihăiță, nu se ridică deloc la nivelul așteptărilor sale.
Ar vrea să-l știe un adult împlinit, dar pe drumul pe care e acum nu vede cum s-ar putea întâmpla asta. Mihăiță e pasionat de echitație și de baschet. Și plânge mult. De fapt, de asta au venit în terapie. Pentru că Mihăiță încearcă să rezolve orice prin plâns. Plânge mai ales când ia note mici. Pentru că mama iar nu va fi fericită.
Relația cu tatăl nu este constantă. E un om de afaceri de succes, mai mult plecat din țară. Mama simte greu responsabilitatea de a-l crește pe Mihaiță ireproșabil și de a-și dovedi calitățile de părinte unic.

Așadar, mama singură este susținătorului familiei, al disciplinei, este modelul și gardianul șef al copilului în tot ce înseamnă sănătate, educație, fericire. Ea face o încercare eroică de a îndeplini și excela în toate aceste roluri și chiar mai mult. Iar Mihăiță trebuie să devină partenerul care o susține în acest demers al ei. Umerii lui sunt firavi, responsabilitățile destul de ambiguu formulate și, mai presus de orice, nu este adultul partener, ci copilul în dezvoltare.

Și atunci…
Ce poate face o mamă care își crește singură băiatul?

Poate să evite să-l transforme în ”bărbatul din casă”. Adevărat, mama dorește să îl înveţe să crească pentru a fi om, dar există o distincţie între a fi "micul bărbat' şi responsabilitatea pentru lucruri pe care de obicei adulţii le fac. Copilul nu este un confident, un cavaler în armură strălucitoare sau terapeutul mamei. Și ar fi extraordinar dacă mama ar reuși să oprească pornirile celor care îi sugerează fiului că acum el este ”bărbatul casei" sau că trebuie să aibă "grijă de mămica."

Ce poate face o mamă care își crește singură băiatul?

Îl poate susține prin recunoașterea talentelor sale reale, vorbind despre acestea și oferindu-i oportunități de a excela astfel. Împlinindu-i nevoia de a aparține unui grup cu aceleași preocupări ca ale lui. Băieții care cresc fără tată se simt, de multe ori, incompleți, singuri și lipsiți de o identitate puternică. Un băiat fără tată va căuta compania unui grup care îi oferă un sentiment de apartenență, de acceptare.

Ce poate face o mamă care își crește singură băiatul?

Ar putea discuta cu băiatul despre diferența dintre sex și dragoste. E bine să-i amintească și că el a fost conceput din dragoste. Poate apela la o rudă sau un alt bărbat important în viața lui care să-i vorbească despre aspectele emoționale ale întâlnirilor cu fetele, ale sexului și ale iubirii.
Fără un tată prezent, care să contribuie la modelarea caracterului fiului și să reflecte comportamentele adecvate pentru adulții de sex masculin, cum ar fi respectul, auto-disciplina, politețea, civismul și încrederea, băieții sunt lăsați să aleagă trăsături de caracter din lumea din jurul lor, de la celebrități, sportivi, muzicieni, etc. Fără modele puternice de rol de sex masculin, băieții pot interpreta și prelua în mod eronat toate aceste modele.

Ce poate face o mamă care își crește singură băiatul?

Poate urmări care sunt persoanele pe care le imită. Pentru că mama este partea centrală a vieții lui, el probabil încorporează o mulțime de valori și comportamente ale acesteia. E de dorit ca mama să se înconjoare cu tipul de oameni pe care și-ar dori ca băiatul să le imite. Nu e nimic rușinos și greșit să-țo accepți și să-ți recunoști limitele, ca mamă, în fața propriului fiu. Îi va fi mai puțin frică să greșească și va înțelege că așa arată drumul către marile rezultate.

Și ce mai poate face o mamă care își crește singură băiatul?

Dacă fiul său are un tată care trăiește în afara casei, studiile arată că orice contact, cât de firav are fi el, cu tata, este benefic. Mama îi va face fiului său o favoare extraordinară dacă ar pune deoparte sentimentele de amărăciune, înstrăinare sau judecată, dacă ar face tot ce poate pentru a-l ajuta pe fiul său să-și întâlnească tatăl.
Și, peste toate acestea, să păstreze și să respecte frumusețea identității propriului ei fiu, fără comparații inutile și scenarii pe care acesta nu este pregătit să le interpreteze.

Amalgam manierat (I)


1. Am ajuns cu puțină întârziere la teatru, spectatorii sunt deja așezați pe rândul pe care am și eu loc, undeva pe la mijloc. Cum trec pe lângă oameni ca să ajung la scaunul meu? Bunăoară, cu fața ori cu spatele către ei?
Șăzi și cugetă

2. Uite că au și ei voie să intre primii sau să meargă în fața doamnei. Unde? Cum de?
Șăzi și cugetă

3. Cine întinde prima dată mâna, atunci când fac cunoștință:

a) o tânără și o doamnă în vârstă
b) un băiat și o fată
c) un profesor și un elev
Șăzi și cugetă

4. Ești invitat la restaurant și primești o farfurie cu supă foarte fierbinte. Aplică ”regula gheișei”. O știi? Nu te gândi la ce te gândești...
Șăzi și cugetă

5. Deschizi sau nu deschizi cadoul imediat ce îl primești?
Șăzi și cugetă 

6. Dacă e Ana Popescu e ”Doamna Ana” sau ”doamna Popescu”? Și când poate deveni ”Ana”?
Șăzi și cugetă


7. Păstorel Teodoreanu zicea că patrupedele se apleacă la nutreț, dar nu au ce face.

Șăzi și cugetă


Ș-amu numa șăzi... ori numa cugetă.

Nesiguranța și timiditatea își au de cele mai multe ori originea în necunoașterea regulilor de politețe.

Pop-corn în sala de teatru? Deloc, chiar dacă spectacolul de teatru e pus în scenă în sala de la mall. Dacă e teatru nu e pop-corn.

Pe scara rulantă, dacă nu ești grăbit, rămâi pe partea dreaptă. Păstrează partea stângă  pentru cei mai zoriți decât tine.





duminică, 29 noiembrie 2015

Despre cartea mea...




Irina-Margareta Nistor,
POSTFAȚĂ, PLANTA-BUSOLĂ
Top of Form
Bottom of Form
„Planta busolă” a Danielei ne călăuzește prin romanul ei, ca un adevărat povestitor- psihoterapeut, încercând să ne vindece, măcar parțial, cu zâmbete, iubire, speranță, o regresie în copilărie, în care ne regăsim nostalgic, curcubeie, Marseilleza, ca în „Casablanca”, umor, titluri celebre, misterul serii de Sfântul Niculae, cafea turcească, ciocolată neapărat amăruie, că-i mai rafinată, și biblioteci, sincronicități, flori și Paris, arome, magnetism, o Prințesă: splendida și irepetabila Martha Bibescu, un strop din elixirul zeilor, dar și de Micul Prinț, un avion, racord cu Saint-Exupéry… Suficient cât să ghicești că e o autoare cu sânge albastru, precum cerneala vintage, din călimările de altădată, la care probabil a visat, atunci când, pentru prima dată, și-a imaginat că va scrie o carte, poftindu-ne într-o o călătorie inițiatică, prin sufletul ei generos și prolific! De data aceasta ea este pe divan, și cititorii o ascultă! Rolurile s-au inversat, dar nu-i deloc păcat!
                                               Irina-Margareta Nistor, critic de film

miercuri, 1 iulie 2015

Glasul roților de tren II



Image result for old train stations

Ridic mânerul telescopic al valizei, apoi și ochii. Peste frontonul măcinat de ploi, din care împung niște fierătanii ruginite, ca și cum ar indica ”Toate direcțiile”, se vede un panou. Îmi răsplătesc chinul lecturii cu amintiri de pe Facebook: ”Felicitări! Dacă ați reușit să citiți acest text, sunteți un geniu!”
Târăsc valiza peste un covor de beton spart și rugos. Din culise, mă privesc, hulpavi, bețivii. Se întrezăresc în bezna bombelor căscate înspre peroane, atârnați peste petice de mușama, ca niște grupuri statuare rămase gaj pentru timpurile trecute.
Înregistrez cadru după cadru și setez ”Afișare” pentru un interval de timp nedeterminat.
Caut ieșirea din labirint. Între ruina mare și birtul nou, cuprins într-un grilaj metalic cu ochiuri mici, neuniforme, găsesc galeria principală. La capătul ei se alinează trei taxi-uri. Două se ocupă imediat. Ocupanții par vechi cunoștințe ale taximetriștilor și conversația începe de la portbagaj. Aflu, fără intenție, de unde vin, cât au dat și cât au luat. Intru în panică. Dacă se ocupă și ultimul, rămân blocată între ruine.
Din doi pași sunt lângă mașină. Tot la mine ai ajuns, gâlgâie privirea șefului de convoi.
Caut rapid, în amintirile mele, printre dialecte și accente, nu găsesc nică și-i zic că tre să ajung la stația de maxi-taxi.
Nu răspunde. Urcă în mașină, eu arunc trolerul pe bancheta din spate. Sar și eu. Stăm. Mă simt captivă într-o galerie de mină. De oglinda retrovizoare se lipesc doi ochi bulbucați și rămân acolo. Mașina pornește încet, se strecoară ca un melc nevăzător pe cărarea năclăită de salivă.
Începe să plouă, orașul e trist, spart și mocirlos, iar eu am nevoie de un prieten. Mângâi oglinda retrovizoare cu un zâmbet. Când ajungem, îmi duce trolerul la maxi și așteaptă până urc. E?
Spun Bună dimineața și șapte capete verzi cu ochii oblici se deșurubează spre tavanul mașinii. Îmi fac partener din trolerul meu și stau cuminte. Ploaia e încremenită între nor și pământ. Fire rătăcite se îneacă în unsoarea de pe geamuri.
Flesh-mob-ul* din stație se pune în mișcare. Urcă, pe rând, vreo opt cimpan-zei Armani. În urma lor rămân opt paie fumegânde, biodegradabile.
 Pornim. Lumi înnegrite și searbede se derulează într-un diafilm uzat, pocnit din loc în loc. Mă pătrunde un puternic disconfort, o senzație grea care îmi coboară prin gât, prin piept, îmi cuprinde și îmi strangulează diafragma. Înregistrez un viol colectiv cooperativizat: cazinouri erecte, șopuri și moluri plescăindu-și limbile lipicioase pe deasupra prăzii costelive, promisiuni masturbante pe vechi și aceleași noi afișe electorale.
Mașina varsă, în locurile cunoscute, unul sau doi. Rămân foarte trează, trebuie să-mi găsesc singură stația, habar nu mai am cum se numește strada sau cartierul.
Le simt după mirosuri și culori. De-ar fi să fi dispărut casă după casă, se vor recompune, respectând fiecare parametru din schema mea cromato - olfactivă.
Cobor. Pământul își vede de rotația lui. Altă pătură de asfalt zgrunțuros mă preia și zgâlțâie roțile trolerului. Zgomotul se amplifică peste tot cartierul, ca o veste. Te duc, te duc, te duc, te duc. Asta e cadența, iar eu mă amestec în ea și în amintirile din partea asta de lume.
De la un balcon, ieșit ca o bubă sub nasul unei babe hâde, îmi face semn Nadia. E verișoara mea dulce. În semnul mâinii ei se cuprind toate anotimpurile și vacanțele noastre împreună, toate nunțile și toate înmormântările. Îi răspund cu un tempo crescut al roților.
Nadia își ia măsuri că nu voi comenta programul zilei și îmi toarnă cafeaua cu zgârcenie. La fiecare confirmare, mai primesc un bumb de caimac. Priveghiul pentru care am venit nu e pe listă. Primul sub linie. Îl trecem la ”cu taxă”.

marți, 9 iunie 2015

Într-un copil stătea pitit un adult

Image result for adults paintingsÎn 1985 absolveam liceul. Habar nu aveam pe unde, ce și mai ales pentru ce. Traseul era prestabilit, jaloanele bine marcate, supervizorii la posturi.
Curând am început să-l simt. Să-l intuiesc. Să-l percep. Era adultul. Îi bătea inima tare, aproape să spargă pieptul și se ridica până spre gât, strangulând vocea știută. 
Cu mișcări sacadate, într-un ritm spart și gălăgios, creștea pe dinafară. Crengi lunatice, bezmetice, dansau în fiecare noapte și se contorsionau în fiecare zi. Am observat că îi făcea rău lumina. Îl dureau ochii și pielea, care se întindea ca o Sahară peste vegetația crudă, verde închis. Picioarele, lungi și noduroase, i se împleticeau anapoda și-l făceau să pară o locuință lacustră săracă și-ntr-o dungă. Cum ajunsese așa, nici el nu putea înțelege. Scutura din când în când capul, ca și cum vroia să-și aducă aminte. Atunci se zdruncina tot edificiul, atunci când o imagine veche, arsă de un bliț neprofesionist îi cutremura spațiul. Nu reușea să prindă imaginea cu totul, frânturile îi dansau în față de-a chimița și lui nu-i ajungeau zilele și nopțile să alerge printre ele și să le pună cap la cap. 
Obosit, copilul îi punea Stop joc și mai făceau câte o pauză, mai scriau câte o poveste, se uitau dinăuntru în afară și invers, unul către altul și piguleau versuri din poeziile vechi, pe care le risipeau peste pervazul larg al ferestrei, să ademenească ielele nopții.
Au trecut mulți, foarte mulți ani așa. Nu că nu ar fi avut fiecare dintre ei, uneori, un program bine stabilit. Între timp se înființaseră și niște instituții care i-au îndrumat cum să devină unul altul. Au trecut treizeci de ani. Și-or mai fi fiind și acum, dacă nu i-o fi cuprins urâtul. Eu nu știu nimic despre ei, poveștile se iau toate cu jumătate de măsură ori mai puțin și nu te uiți în gura povestitorului ca și cum ar știi. Derapează și atinge câte un fir pe care îl leagă cu altul și te țese, dacă nu ești atent.
Dar zic, dacă găsiți pe undeva un adult pitit într-un copil, vorbiți-i în șoaptă.