Pânză de păianjen

Pomii au înflorit iar, tată. Da, la fel ca altădată. Li-s pline florile și trag a rod. Nu, nu i-am însemnat anul ăsta. Nici nu știu cum și nici nu pot. Mă gândeam să le caut numele prin cărțile tale. Da, acelea cu pagini lucitoare, pe care cred că le-ai uitat în pod. Nu, nu-mi mai e frică de păianjeni. Am învățat să țes cu ei tot felul de idei. Uite, de pildă, mă gândeam ca în nopțile cu lună plină (doar ea e de vină) să las deschisă portița dinspre livadă. Laricei de pe coastă îi este dor să te mai vadă.  

La graniță

 Uite-mă-s și nu mă vezi,

De mă vezi să nu mă crezi,

Că-s nici apă, nici pământ,

Nici îs vis, da nici îs gând,

Lună, rouă pusă-n două

Peste-un fir de iarbă nouă.

Interval

Azi dimineață, salcia din fața casei mele a strănutat și a întors pe dos, pe o suprafață considerabil de mare, orice suflare.
Întârziații s-au apropiat atât de mult unii de alții încât s-au făcut unu. Și un sfert.
Cei prea devreme, au început să dea și ei semne. 
Dacă o face lată și mai strănută o dată, vom asista la ambuteiaje fără precedent la intersecția dintre Victoriei și Occident.

O idee

Ce vremuri tulburi, stranii, meticulos perfide. 

De neînțeles, haine. Caraghioase.  
Anotimpurile se sparg, dezrădăcinate, în hălci fierbinți sau înghețate. 
Compasul lumii se înfige la întâmplare și trasează haotic cercul groazei din ce în ce mai mare. 
La marginea de sus se mai ivesc zorile și mai apun sorii, ca niște felinare desuete, ca niște schițe stângace, imperfecte. 

Nu-ș' ce am azi. Nu-s eu, dar nu-s nici ei. 

Fanatici sau doar absenți,  lansăm dâre de frică și le numim idei.

Păpădie

Piaptăn părul mamei. Îmi rămân agățate fire albe de copilărie. Mă aplec să ii sărut degetele.10 balerine. 

Mă apuc apoi să îi povestesc cum mai e pe aici și ea îmi spune că știe, să am răbdare și nu, nu tutun, iubire. Mi-e tare dor de tine, îi șoptesc și ea întoarce o felie de pâine ca să nu se ardă prea tare pe o parte. Nu-i place tatei.

O întreb despre ei amândoi și tace. Are de terminat un pulovăr lucrat la două ace. "E aspră lână asta și nu-mi dau pace niște gânduri cu tine: fratele tău ce mai face?"  Ce sa facă, zic. Pocnește din degete când caii suri nechează sus pe coastă. 

O, să-i lase, îmi spune mama, sunt craii nopții coborâți cu veste. Mi-e tare, tare dor de tine, ii spun iară. "Stai puțin, să trag oblonul. E multă lume aici și nu prea știu rostul."  Dă-le pace, mamă, și ce dacă ne văd? Râde și se preface că mă crede. ”Hai, lasă - te în perne"-mi spune. "Dormi. Sunt mâine tot aici. Și încă o zi. Pământul tot e-ntors. Și lampa asta ce e?"  Ce să fie? Un fir de păpădie.