Dictare

La kilometrul zero al Bucureştiului, cântă în unele seri, la mandolină, Gică Marinarul. Pasajul pietonal adună şi apoi slobozeşte notele şi vorbele când spre intrarea dinspre Lipscani, când spre Biserica Sf. Gheorghe. Dacă ai răbdare să îl asculţi, te răsplăteşte cu câteva frumoase lecţii de cavalerism, cu amintiri despre altă lume, cu fado-uri Amalia Rodriguez, cu canţonete învăţate de la tatăl său, italian de fel.

Ti-e parcă şi teamă pentru el, aşa captiv în frumuseţe şi în vreme, că l-ar putea jefui sau doborî uşor oricare dintre cerşetorii titulari ai centrului istoric. Magnetic monumentul lui Baraschi!

Ne oprim şi stăm multă vreme aşa, să-l ascultăm şi se bucură ca de nişte oaspeţi pe nepusă masă, dar dragi. Se revoltă blând la gândul că "nu mai e ce-a fost" şi şlefuieşte-n vorbe pe care nu le-a spus de mult, pentru că cine să-l asculte pe el... Mă duce cu gândul la bunicul cu monoclu, aşa şic cum e şi el.

Mă duce cu gândul la poveşti, la oameni de-a devăratelea, aşa cum trec ei pe lângă ei.

Rola se desface încet, scrâşnind, scârţîind şi actorii în mişcări sacadate, rupte, contorsionate, trec dinspre centrul vechi spre nou. Coboară treptele încremenite, cu chipurile lor asemenea şi urcă spre dreapta alte trepte, singurele pe  care le-au învăţat pe dinafară. Spectacolul mă ameţeşte, muzica de mandolină în tremolouri se sparge de ziduri şi de chipuri şi străbate greu, foarte greu, către aerul înserat.

............................................................................

Ce face diferenţa între o femeie frumoasă şi o alta la fel de frumoasă? Atitudinea.

Îi priveam pe milanezi pe stradă. Luminoşi, cei mai mulţi cu un ceva de mereu vacanţă. Am adoptat rapid atitudinea şi mi-a fost incredibil de bine.

Zilele trecute, pe la coloanele de la Romană,  păstrându-mi atitudinea, îi priveam pe oamenii noştri. Viaţă ponosită, între claxoane şi cozi la covrigi, asta îmi inspirau. Şi îmi părea atât de rău! Pentru că sunt frumoşi, pentru că sunt inteligenţi, pentru că e nedrept.

Şi după câţiva paşi, privindu-mă în vitrine, am înţeles ce face diferenţa. Mă contopisem.

....................................................................................

La Colţea se face frumos. Cu grijă pentru detalii. Cu grijă pentru suflet şi trup. Calfe şi zidari şi peste mai toţi un meşter de lumină, culoare, forme şi spaţii, reconstruiesc, modelează şi aşează peste temeliile vechi tot frumosul pe care locul l-a avut cândva.

Cu ei, în fiecare zi şi la orice oră, un român venit din "afară", directorul de lucrări, cere oamenilor spitalului lucruri pe care el le simte şi le ştie fireşti. De exemplu, udatul plantelor de curând amenajate, încă fragile şi neobişnuite cu pământul nou în care au fost aduse. "Eu am o fişă de post în care nu scrie că trebuie să ud plantele", îi spune una dintre doamnele de la administrativ.

Şi mai caută şi-n ziua de azi, dacă nu s-or fi prăpădit, fişa de post în care scrie cine trebuie să ude plantele. Aşa că stă să le îngrijească directorul de lucrări. Să mai dureze renovările măcar până s-o sfârşi vara...

"De tehnologia materialelor voi aţi auzit?" mai încearcă el, privind spre coloanele îmbrăcate într-un alb de sub care izbucnesc umbre. Tinerii muncitori, convocaţi "în faţă", nu găsesc sprijin pentru privirile lor, nu reuşesc în grabă să găsească nimic nici la litera "t", nici la "m". De alăturare nici nu poate fi vorba.

"În vremea lui Ceauşescu se învăţa în şcoală....nu ieşea un muncitor să nu ştie despre materiale şi cum să le folosească", tună românul prea înstrăinat, în continuare. Mulţi dintre cei aspru certaţi acum, în curtea din faţă a spitalului Colţea, abia se năşteau la schimbul dintre ştafete.

Încerc să mă retrag după o "tehnologie" pe care am învăţat-o, îmi reuşeşte şi promit din mers să mai trec pe la ei. Ies în stradă, mai întorc privirea încă o dată spre construcţie şi oameni şi pun de un proiect: "Case în devenire şi oameni în construcţie".

................................................................................

Au început şi la noi, în ultimii ani, să fie puse în valoare clădiri, mai vechi sau mai noi, prin sisteme de iluminat exterior, care să accentueze detalii de arhitectură, decoraţiuni, texturi. E frumos să treci seara şi să descoperi arcade, caturi, canaturi şi creneluri pe care eşti prea ocupat să le vezi în drumul tău de dimineaţă.

Peste drum de Biserica Sf. Gheorghe, clădirea de la intersecţia I.C. Brătianu cu Lipscani, renovată nu demult, a căpătat la sfârşit şi brâuri de lumină care s-o arate lumii. Doar că, ceea ce reflectoarele ridicate spre ziduri scot la iveală, este un finisaj prost făcut, neîngrijit, cu burţi de tencuială şi denivelări în care lumina se împiedică, se poticneşte, se risipeşte. 

Mă gândesc ca ar trebui să citesc serios despre wabi sabi. M-ar ajuta să înţeleg, să accept, să păstrez. Atitudinea.

Decembrie

Mi s-a dezacordat sufletul şi acum toate cântările-mi aleargă de-a valma prin lume. Cheia sol s-a mutat şi ea pe altă treaptă şi  nu mai recunosc sunetele şi confund din ce în ce mai uşor minciuna cu adevărul.

Noroc că mai am amintiri despre oameni, locuri şi fapte, ca nişte holograme suprapuse în foiţe subţiri de mică luminoasă. 

În decembrie, am regăsit bisericile din Suceava înninsorate şi frumoase, cu lumină de vitralii grele, alunecată blând peste chipuri de sfinţi şi pământeni.

La câteva zile, în Alba Iulia ningea cu fulgi mari, desenaţi peste cetate, peste întâmplările de demult şi peste cele rămase. Într-un depozit de haine, câţiva studenţi la teologie înalţă colinde vechi, pe care eu nu le recunosc, dar care umplu gânduri, suflete, locul cu totul. E special ce se întâmplă acolo. Proprietarii locului, inimoşi, tineri şi ardeleni, organizează în fiecare an un astfel de mic concert de colinde pentru prieteni vechi sau ad-hoc, pentru clienţi, pentru oricine le-ar mai trece întâmplător pragul. Amalgamul de emoţii, sunete, chipuri, lucruri agăţate cuminţi pe umeraşe occidentale, miros de omăt proaspăt aşezat şi parfum de căpşunică ieşit de curând din mustit, aduce mai aproape sărbătoarea şi pregăteşte sufletul de-nchinăciune. Poate părea că nu e cel mai potrivit loc pentru colinde şi pentru emoţie, dar oamenii sunt, cu siguranţă, cei potriviţi: calzi, buni, primitori, simpli.

Decembrie în Maramureş. Acum un an scriam fascinată de oamenii pe care îi cunoscusem pe Valea Chioarului. Se întâmplă adesea să pierzi entuziasmul de început, după o vreme, dar uite că şi anul acesta pe mama Pop şi pe bunii ei copii i-am găsit la fel. Nu, greşesc, nu erau la fel. De data asta ne aşteptau ca pe fraţii mai mari, rătăciţi, întorşi măcar pentru câteva ceasuri la masă bogată. Părintele Irineu şi Yoko, cel din urmă botezat de noi în biserica de pe Dealul Popii, au coborât spre întâmpinare, după ceasuri în care ne-au aşteptat să urcăm spre Prislop. Am trăit din nou clipe aproape magice, ne-am despărţit până a doua zi de dimineaţă de familia Pop şi am plecat spre mănăstire, să înnoptăm în casa cu oameni păziţi de îngeri.

Zăpada scârţâită amestecată cu laptele din corn de lună arunca lumină peste mozaicul proaspăt lucrat, în aur, alabastru şi safir. Abia aşteptam dimineaţa să pot prinde cu ochii atât cât îmi era îngăduit să văd.

Era de necrezut. Alb vălurit şi săgetat de trunchiuri, omătul aşeza tăcere şi mai grea peste mormitele din vale. În dreapta geamului, biserica lumina tot. Am rămas pe marginea patului câteva secunde şi apoi, ca şi cum aş fi comis o mare împietate stând aşa în contemplare, m-am ridicat, am deschis fereastra şi am lăsat peste fire toate gândurile mele curate şi bune.

Aveam puţin timp de stat şi am alergat spre biserică, să prind minutele de singurătate, de vecinătate, de rugăciune spusă-n şoaptă, cu vorbe păstrate de mult pentru dimineaţa asta.

Înainte de plecare, părintele Irineu ne-a dus în atelierul de mozaic. Milioane de bucăţi colorate, mărunte cât o gămălie, ca o oglindă spulberată, între degetele celor trei tineri ucenici, care le aşezau cu migală şi cu îndemânare peste modelul desenat să se potrivească bine chipului Maicii Domnului.  

Am pornit spre vale din nou, unde ne aşteptau de rămas bun şi de urare de an nou cu belşug fraţii şi mama Pop.

Daruri

Magazinul cu jucării de lemn colorat şi mărgele înşirate în spirale, unde intru adesea înainte de Crăciun numai pentru bucuria ochilor şi a aducerii aminte, se află pe strada Viitorului. Uşa magazinului se deschide într-un clinchet de clopoţel cald, şi scârţâie uşor şi plăcut, a lemn adevărat.

Am intrat ieri şi ca de atâtea alte ori, printre bucăţile de sticlă colorată ale caleidoscoapelor, am găsit agăţate amintiri despre anii mici ai Amaliei mele.

 Mă uitam la fiecare obiect, dintre sutele atât de atent alese pentru gusturi parcă demult uitate în sertarele cu levănţică. Inspiram  mirosul de vopsea de lemn şi de turtă dulce din pachetele pregătite pentru Sfântul Nicolae.

Au intrat grăbite o fetiţă de vreo şase ani şi mama ei. Din toată graba, cea mică s-a aplecat la coşul cu figurine pentru pomul de iarnă, într-o secundă s-a răzgândit şi a amestecat printre mănuşile colorate, din lână plină de casă, apoi a urcat cele două trepte spre spaţiul cu jucării pentru minte şi suflet de copil.

Cu părul prins într-o fundiţă mare şi cu paltonaşul în cloşuri colorate, alerga, alegea, se răzgândea şi toată bucuria ei punea lumină peste îngeraşii din catifea, peste părul bălai al păpuşilor din aţă, peste căciuliţe şi fulare, peste tobe mari şi tobe mici, peste sfârleze sculptate, cu capătul muiat în vopsea de curcubeu.

Mi se oprise timpul, doar gândurile suprapuneau peste întâmplarea de acum, imagini şi cuvinte.

Mă întreb cât din tot ce ne amintim despre momente din viaţa noastră, ni s-a întâmplat cu adevărat şi cât e dorinţa a ceea ce am fi vrut să fie.

Iau de pe raft o mică vază, probabil pentru tulpini subţiri, primăvăratice, din sticlă colorată, asemănătoare ca formă cu paharele Berzelius. Numele acesta mă duce cu gândul la buna mea prietenă, de curând doctor în chimie şi găsesc că este cel mai bun cadou: trei vaze, în trei nuanţe translucide, pe care să le potrivească în sufragerie după gustul ei.

Pentru Alina ei, de la "a alina", un album cu cadre de picturi de Paul Klee, pe care să îl descopere, şi unde să-şi încerce culorile şi imaginaţia.

Alex împlineşte şi el alt anişor şi aleg dintre toate un joc pe suport de lemn, care să-l amuze şi care să-l ajute să crească frumos.

Apoi mă uit la întâmplare la tot felul de lucruri. Un ceas medalion, pe  care îl deschid, îmi indică jucăuş, cu arătătorul lui metalic lucitor, că e timpul să plec. Sunt de ceva vreme în magazin, iar dincolo, pe strada Viitorului, ceasurile curg ameninţător.

Carte pentru mama

Caut prin gând un dar potrivit mamei pentru sărbătorile de iarnă. M-am lăsat amăgită de vitrine, dar ştiu că mamei îi plac lucrurile mai puţin strălucitoare pe care i le-aş putea împleti chiar eu. Păstrează şi acum o poezie scrisă de mine, cu mulţi ani în urmă. Am găsit-o într-un sertar, pe când cotrăbăiam, aşa cum îmi plăcea mereu să fac, printre lucrurile ei, mirosind a ceva ce nu poate avea egal pe lume.

Tot acolo am găsit, aşezate cu grijă să nu-şi îndoaie colţurile, foi printate cu scrisuri de pe blogul meu. A învăţat să meşterească Internetul, se descurcă şi îi place, şi citeşte, parcă pe ascuns, din când în când, blogul fetei mnica de-mpăratu.

Mi-o imaginez uneori în faţa ecranului, devenit dintr-o dată calea spre mine, adunând între cutele frunţii şi între pleope imaginile noastre împreună, mai apoi plecarea mea, viaţa ei şi viaţa mea.

Nu crede până la capăt în lumea asta virtuală, proaspăt descoperită şi atunci strânge foi în arial spre păstrare, în sertarele ei mai sigure decât oricare alt loc.

M-am gândit să-i scriu o carte. Cu scrisul mare, să nu-i obosească vederea şi litere buclate, aplecate spre dreapta, ca un căpşor de copil adormit spre seară pe umărul ei cald. Negru pe alb, cu puncte apăsate peste "i"-uri, aşa cum şi-a purtat întreaga viaţă. Cu coperţi bătute-n catifea regală, să i se potrivească între degetele lungi şi delicate.

Da, am să adun cele mai calde pagini din tot ce am scris eu, să le aşeze mama în rafturile de nuc bătrân. Poate că furişându-se uneori, după ce va fi dat scânteie în soba din camera din spate, va citi şi tata. Poate că, neînţelegând nimic despre autor, va răsfoi vreodată şi fratele meu.

Braşov, 25 brumar

Străduţe pietruite, crescând una dintr-alta, amăgind trecătorii, şerpuind printre umbre şi crâmpeie de soare tomnatic. Terasele se deschid cu mirosuri şi culori, cu băncuţe de lemn antichizat sau jilţuri împletite, cu mese din fier cuminte desenat în curbe şi spirale sau acoperite cu roşu imperial, în falduri alunecate peste genunchi. 

Magazinele cu marfă de vacanţă şi-au desenat în vitrine poveşti despre alte anotimpuri. Tonetele cu îngheţată nu s-au închis nici ele de tot.

Trubaduri şi canţonetişti tânguiesc vara şi amestecă versuri. Se opresc oamenii, ascultă şi zâmbesc spre aducere aminte, cumpără un CD, lasă, în jobenul aşezat cu umilinţă pe trotuar, bancnote noi şi mai vechile lor speranţe.

Aleargă norii şi lasă răcoare peste bolţile de piatră cenuşie ale clădirilor, ale vechii biserici arse de timp. Ajunge o clipă să apară iar soarele şi scena se reia, ca după un stop-cadru. Aleargă din nou copiii pe lângă fântânile tăcute, pe lângă băncile de odihnă, printre porumbeii coborâţi de pe turlele bisericii, în dans de irizări metalice.

Artizani şi anticari, neguţători cu vechile lor obiecte scoase la vânzare pe străduţele înguste, pe mese aşezate sub geamuri înalte şi arcuite, ascunse de perdele grele, din croşetă nemţească, nu îmbie, nu invită, aşteaptă cumpărătorul cunoscător, căruia să îi spună povestea talgerelor din aramă şi a sfeşnicului argintat. Şi repetă poveştile, pentru că în ele sunt bucăţi de viaţă trecută, de care li se face dor, de care se despart  o dată cu talgerele de aramă şi sfeşnicul argintat. Rămâne în urmă ecoul poveştii, ca o nălucă bună şi prietenoasă peste

străduţe pietruite, cu paşi trecuţi spre înserare, cu obloane vechi şi greoaie trase scârţâind peste încă o zi.