Desenul unui început

La ceasul când soarele îşi desenează cărare peste ape...

Orizontul e senin şi nemişcarea îţi înşală lesne privirea, făcându-te să crezi că apă şi cer sunt una.
Totul e egal, fără pată, fără clintire. Doar spre est, ca un fruct ce stă să se pârguiască, se mişcă, roşiatic, conturul zilei. Îi trebuie doar o secundă şi se iveşte deasupra apei, ca o linie trasă stângaci de mâna unui copil. Tăcerea e mai adâncă, de parcă oameni şi plante deopotrivă şi-ar ţine răsuflarea, de teamă ca nu cumva la prima adiere minunea să se stingă.

Umbrele orizontului îl modelează şi îi dau forme de parcă aceleaşi mâini de copil ar frământa, acum grăbite, o minge din plastilină: aici e o ciupercă, apoi, fulgerat de aripi albe, un copac înflorit, iar mai apoi coviltir pictat în roşu rubiniu.

Se ridică şi-şi lasă în urmă zămislitorul. Îşi desenează cărarea peste ape în galben chihlimbar. Fir abia văzut la început, în câteva secunde se întinde drum îmbietor dinspre mal spre mal. Apoi formele şi culorile se sting, se amestecă şi dispar pentru a renaşte...

Dragă Moş Crăciun,

Eu cred că te-am zărit cândva, Moş Crăciun. Demult, ascuns între formele ciudate desenate pe pereţii ceştii de cafea a tatei. Se juca tata pe atunci cu vorbele, cu visele şi ademenea acolo, în zaţul de-o zi, speranţele şi aşteptările fetei lui de 20 de ani. Alergau formele de-a valma şi tata zămislea poveşti din ele.

Atâtea frumuseţi pentru viaţa ce urma, putea să aducă numai Moş Crăciun. Şi poate nici dacă ar fi avut tolba fermecată, fără început şi fără sfârşit, nu ar fi putut să-mi deșarte toată fericirea pe care tata o căuta cu înverşunare între semnele întunecate din ceaşca de porţelan.

Ce-i aduci anul acesta tatei, Moş Crăciun? A rămas un copil bun tata. Poznaş şi vesel când îi sunt în preajmă. Posac, retras în livada prea mare în singurătate când nu mă are lângă el.

Moş Crăciun, caută bine în cuferele vechi. Poate mai găseşti ani pentru bunici şi stele cu noroc pentru fraţi mai mici. Şi nu uita să le înveleşti pe toate în dragoste. Caută şi vezi de mai găseşti şi pocalul cu sănătate. Trimite-l mamei şi tatei. Vor reînvăţa să-l împartă.

După ce termini toate astea şi încă mult mai multe, vino şi bate-mi şi mie la uşă. O vrăjitoare de pe cine ştie ce tărâm m-a ademenit şi m-a înfăşurat în fire mii, a deşirat tot ghemul peste trupul meu şi s-a făcut nevăzută. Ajută-mă, Moş Crăciun, să descâlcesc firele şi rostogoleşte apoi ghemul spre nord. Să se întindă cale desluşită şi dreaptă.

Joc

• Mă fotografiez. Mă joc de-a 20, de-a 40, de-a.
  
  
  
  
  
  
• Mă gândesc că trebuie să aleg o vopsea bună, cu care să mă joc de-a "lumini şi umbre".
• Adrian filmează. Pândesc printre crengile dezgolite frânturi de mişcări, lumini galbene şi alb fosforescent. Oameni mari care se joacă pe prispa unui conac: Fanny Ardant, Olga Tudorache, Ion Besoiu, Adrian Păduraru, Tudor Istodor. Carele de filmat sunt trase pe pajiştea din faţa vechiului conac. E sfârşit de octombrie, pomii mai au încă verde şi ici-colo câte un fruct încăpăţânat. Geamurile de la mansarde, închise greu de ani, poartă niște perdele vechi, îngălbenite. Ce poveşti or fi fiind în casa, în livada, în pădurea asta? Cine s-a bucurat cândva de frumuseţea de aici? Un grof ungur, îmi spune un bătrân al locului. Cu năduf. Acum sunt toţi acolo, oameni mari jucându-se serios. Eu sunt "dincolo", întotdeauna locul din care se vede altfel.

Batem Cuba?

Nu prea. Ei au, în toată aparenta lor sărăcie, sens, rost, culoare. Ei au, în toată săracia lor, bucurie de viaţă. Noi suntem încrâncenaţi, încruntaţi, nerăbdători, intoleranţi.

Batem Cuba? Nu prea cred...