La ceasul când soarele îşi desenează cărare peste ape...
Orizontul e senin şi nemişcarea îţi înşală lesne privirea, făcându-te să crezi că apă şi cer sunt una.
Totul e egal, fără pată, fără clintire. Doar spre est, ca un fruct ce stă să se pârguiască, se mişcă, roşiatic, conturul zilei. Îi trebuie doar o secundă şi se iveşte deasupra apei, ca o linie trasă stângaci de mâna unui copil. Tăcerea e mai adâncă, de parcă oameni şi plante deopotrivă şi-ar ţine răsuflarea, de teamă ca nu cumva la prima adiere minunea să se stingă.
Totul e egal, fără pată, fără clintire. Doar spre est, ca un fruct ce stă să se pârguiască, se mişcă, roşiatic, conturul zilei. Îi trebuie doar o secundă şi se iveşte deasupra apei, ca o linie trasă stângaci de mâna unui copil. Tăcerea e mai adâncă, de parcă oameni şi plante deopotrivă şi-ar ţine răsuflarea, de teamă ca nu cumva la prima adiere minunea să se stingă.
Umbrele orizontului îl modelează şi îi dau forme de parcă aceleaşi mâini de copil ar frământa, acum grăbite, o minge din plastilină: aici e o ciupercă, apoi, fulgerat de aripi albe, un copac înflorit, iar mai apoi coviltir pictat în roşu rubiniu.
Se ridică şi-şi lasă în urmă zămislitorul. Îşi desenează cărarea peste ape în galben chihlimbar. Fir abia văzut la început, în câteva secunde se întinde drum îmbietor dinspre mal spre mal. Apoi formele şi culorile se sting, se amestecă şi dispar pentru a renaşte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu