luni, 27 septembrie 2010

Vrajbă-ntre vecini

De câteva zile, luna-şi face derdeluş pe acoperişul din tablă al vecinilor. Geloase pe jocul ei, câteva frunze galben-arămii şi-au muiat peţiolul în laptele nopţii şi şi-au luat şi ele avânt spre trotuar. Luna le-a privit mirată, ştiindu-le până ieri pe crengile bătrâne în  care se agăţa şi ea uneori somnoroasă. Doar câinele din vecini o mai tulbura din când în când, hămăind înciudat din curtea prea mică pentru visele lui.
S-a iscat aşa, în prag de toamnă, o vrajbă între vecini buni, de altfel. Frunzele până nu demult ridicate pe ramurile dudului, zac foşnitoare şi prăfuite, câinele, care toată vara s-a ascuns de vipie sub frunzar, s-a trezit descoperit şi fără apărare. Doar luna, în acelaşi loc, se împlineşte după soroc şi se subţiază noapte după noapte până la ultimul pătrar.

Ştie că ea e cea care face şi desface. Zile şi anotimpuri. Frunze vii şi frunze moarte. Viaţa toată.

Oameni, burguri, bloguri

Deosebim uşor, după aparenţă pe nordici de englezi, pe ruşi de americani, pe români de orice altă naţie.
Apoi destul de uşor îi "mirosim" pe poliţişti, chiar în civilie, pe profesori pentru că au un ceva între revoltă şi preţiozitate, pe ingineri, pe artişti.

De ceva vreme fac exerciţiul recunoaşterii oamenilor după locul de naştere. Nu dintr-un motiv anume, ci pur și simplu pentru că observ diferențe de accent, de gând, de reacție și mă prinde jocul de-a Ce-ar fi dacă ar fi...

Purtăm fiecare datele părinţilor noştri, şlefuite sau dimpotrivă, de educaţie, de vecinătate, de creştere. De lună şi stele, spun unii. O fi.

Dacă aș avea suficientă vreme, aş aștepta fiecare tren ce vine în Gara de Nord. Dincolo de oboseala călătoriei, e fascinantă modificarea pe care o suportă cei mai mulți, imediat ce coboară pe peron:
relaxați de întâlnirea cu orașul-acasă sau dimpotrivă, șovăitori până prind cu privirea spre capătul peronului pe cineva cunoscut, rudă, prieten sau iubit, ghid pentru o vreme mai scurtă sau mai îndelungată prin oraș sau prin viață. Alții, încrezători în visele lor de împlinire, pentru că știu ei, şi fratele mai mare a reușit în capitală și uite acuma ce bine îi merge. Provincialii, le spun cei care locuiesc în București.

Mi-e bine în oraşul ăsta mare în care locuiesc şi eu, provinciala, care a legat aici speranţe pentru o viaţă.

Trec acum repede cu gândul prin anii din urmă, anii de început ai şederii mele în capitală, când oameni şi străzi mi-erau străine şi reci. Urcam în tramvaie, nu căutam numărul, doar ca să mă ducă şi să mă aducă din cele mai îndepărtate locuri, pe care le învăţam din privire. Apoi mergeam mult pe jos. Mult şi întortocheat. Îmi desenam în minte harta fiecărei zile, apoi o luam de la început.

Astăzi am trecut prin locuri pe care le ştiu de atunci, care îmi evocă trăirile mele de  la 20 de ani. Aceleaşi mame aşteptându-şi la poarta şcolii de Sud copiii abia intraţi în a I- a. Mă cuprinde nostalgia şi dorul de anii mei de la clasă, dar şi mai mult de anii mei la poarta şcolii de Sud.
La un colţ, chiar după şcoală, un bătrân al nimănui, aşezat pe o bordură zdrenţuită, stă cuminte să-l dereticească un altul, la fel de slab şi pierdut, care trece pămătuful muiat într-un borcan cu apă lâncedă peste o pastă gri şi freacă obrazul bătrânului, să-l pregătească pentru lamă. Nu ştiu ce din toată întâmplarea mă uimeşte mai mult, dar cobor spre metrou gândind confuz la cei doi şi la mamele din poarta şcolii.
Între toate drumurile mele de atunci şi cele de acum s-a construit şi calea mea.

Mă aşez, pentru că am de mers multe staţii şi pentru că aşa mi-e mult mai uşor să-i privesc pe oameni fără să-i supăr. Lângă mine, un tânăr, student după aparenţe, priveşte un mic ecran pe care îl ţine în mână. Îl privesc de aproape şi eu, aşa cum fac cei care citesc ziarele vecinilor de scaun: curioasă şi fără reţinere. Nu înţeleg nimic. Nu pare să aibă nici un buton şi cu toate astea pe ecran curg cuvintele. Conectat la căşti, aparatul îi spune cu siguranţă ceva tânărului. Asta mi-e clar după zvâcnirile ca de răspuns pe care le are din când în când. Bun.
În picioare, sprijinit de bară, un alt tânăr citeşte. Jules Verne. Mi se pare că e suficient să închid ochii şi aleg apoi în ce lume vreau să mă trezesc: cea pe care o ştiu din SF-urile copilăriei mele şi care m-a înspăimântat întotdeauna sau cea de la 20 000 de leghe sub mare. Stau o clipă şi înţeleg că de fapt e una şi aceeaşi lume, doar că cea pe care o găseşti în carte e mai caldă, o poţi transforma după bunul tău gând, pe când cea din micul ecran te subjugă şi îţi ia prizoniere gândurile şi sentimentele deopotrivă.

Lăsaţi-vă loc pentru lucrurile bune

România a câștigat 27 de medalii și premii speciale la cea de-a X-a ediție a Salonului Internațional de Inovații și Invenții de la Moscova pentru cele 20 de invenții cu care Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică (ANCS) a fost prezentă la eveniment.

Salonul Internațional de Inovații și Invenții de la Moscova s-a desfasurat intre 7 si 10 septembrie. Aceasta este cea de-a doua participare a Romaniei la acest salon, prima avand loc anul trecut.In cadrul evenimentului au fost expuse 1.000 de inventii din mai multe tarii precum Cehia, Coreea, Iran, Polonia, sau Ucraina. Pe langa aceasta reusita, inventatorii romani au mai castigat anul acesta 58 de medalii si premii speciale la Salonul International de la Geneva.Castigatorii celor opt medalii de aur• Institutul National de Cercetare-Dezvoltare Chimico-Farmaceutica pentru inventia Procedeu de obtinere a unui bioprodus pe baza de seleniu si crom; Corneliu Birtok Baneasa pentru inventia Dispozitiv dinamic de transfer al aerului; SC Hidroelectrica SA pentru inventia Instalatie Automata de Ungere;•Aurel Enache, Liviu Luca, pentru inventia Procedeu si instalatie pentru cresterea energiei de combustie produsa de un gaz natural combustibil; Institul de Mecanica Solidelor pentru inventia Metoda si dispozitiv de actionare si control al robotilor mobili inertiali; Universitatea Lucian Blaga Sibiu pentru inventia Dispozitiv pentru activarea magnetica a procesului de prelucrare prin electroeroziune cu electrod filiform;•Institutul de Cercetare pentru Acoperiri Avansate SC ICAA SA pentru inventia Nano materiale avansate pentru protectia pe termen lung a constuctiilor metalice; • SC Exinvent Rom SRL Craiova pentru inventia Instalatie de energizare a apei si stimularea cresterii plantelor.
"Inventatorii romani au reconfirmat ca sunt capabili de rezultate spectaculoase. Mi se pare exceptional ca am reusit cu doar 20 de inventii sa castigam 27 de medalii si premii speciale. Romania demonstreaza inca o data, la un salon international de prestigiu, asa cum este cel de la Moscova, ca este o tara a premiantilor. Ne dorim ca rezultatele cercetarii sa ajunga mai repede in economie si pentru aceasta, corelat cu planul de inovare al Europei, lucram la planul de inovare al Romaniei, aceasta fiind in responsabilitatea ANCS", arata prof. univ. dr. ing Adrian Curaj, presedintele ANCS.


M-am grăbit să adaug ştirea aceasta pe blogul meu pentru cei care eventual nu au ajuns la ea pe alte căi. Pentru că drumul invers, de la informaţie spre oameni, se face mai anevoie când ştirea e atât de anostă ca cea de mai sus. Nu că n-ar fi loc în gândurile şi-n sufletele noastre de veşti frumoase, dar ele nu fac casă bună cu "raiting-ul".

Şi mai sunt atâtea lucruri de bine de spus şi de aflat despre noi. Am uneori impresia că ne-am încăpăţânat în aşteptarea noastră îndreptată spre ce ar putea face o televiziune pentru noi şi nu ne mişcăm de ani de zile din faţa televizoarelor sperând într-o revoluţie a frumosului.
Eu cred că ne face mult mai bine căutarea frumosului decât veşnica aşteptare a ce va să vină poate vreodată, târziu.

joi, 9 septembrie 2010

Smochin

Citesc despre o posibila coliziune a unui asteroid care ar putea pune capăt civilizaţiei noastre. Mai aflu despre masa mare de gheţari care se topeşte îngrijorător de repede.

Ies pe stradă, nu numai pentru că trebuie, ci şi pentru că strada mă fascinează. Privesc cu atenţie, imaginez poveştile oamenilor pe care îi văd, înregistrez frânturi de conversaţii. Cele mai multe despre politică şi politicieni, vipuri şi vipere.
Simt pe toată pielea şi-n ochi şi pe buze praful greu ridicat de excavatoare şi pickhammers laolaltă cu târnăcoape, indiferent că merg într-un cartier oarecare sau pe Dacia ambasadelor străine.
 Văd, aud, pipăi, gust. Ce-a mai rămas? Miros! Hai să încerc să miros, e singura şansă ca unul dintre simţurile mele să fie mulţumit cu plimbarea asta.
Sunt la intersecţia Dacia cu Icoanei, se lucrează cu toată forţa de care sunt în stare drumarii noştri, deci, cam ce aş putea mirosi?
Şi totuşi... Smochine! Miros de smochine! Îmi spun în sinea mea că încă o dată funcţionează impecabil sistemul meu de apărare. Mi se mai întâmpla aşa când la staţia de metrou Universitate, unde cu ani în urmă se adunau toate gunoaiele înainte de a se fi terminat lucrările de reabilitare, eu simţeam miros de mare, de alge, de scoici. Şi-mi era bine, gândul accepta tihnit că nu pute, ci că aproape de tot poate fi plaja cu algele aruncate în dezordine peste urmele de paşi adâncite în nisp.
De data asta, însă, e chiar un smochin. Dintr-o curte, se apleacă peste trotuarul îngustat câteva ramuri cu frunze palmate şi pline de verde mediteranean. Printre ele zăresc fructele, smochine gata să se coacă sub soarele Daciei. Străzii Dacia. Şi miros dulce, ca o dulceaţă întoarsă pe cuptorul bunicii. E de necrezut, dar cum îmi face bine, mă las în voie şi cred. Îmi umplu pieptul cu mirosul lor şi mă bucur de drumul meu spre serviciu ca de o plimbare pe sub bolţile de smochini de pe aleile Atenei.

miercuri, 8 septembrie 2010

Micul meu Pocahontas

Când eram foarte mică şi bananele, portocalele şi ciocolata erau dintre cele pe care le primeai mai rar, asta dacă erai norocos, nu înţelegeam cum putea mama să nici nu guste, lăsându-ne nouă, mie şi fratelui meu, bucuria ultimei felii. O îmbiam, nu foarte convinşi, şi tot ce simţeam când ne spunea senină că toate sunt pentru noi, era o mirare fără margini.
Cum ai fi putut să nu-ţi doreşti bunătăţile alea, ciorchine adunat dintr-o dată în faţa ta?
Mama mi-a spus o dată că am să înţeleg poate mai târziu. Şi aşa a rămas, fără explicaţii sau întrebări în plus.

Anii au trecut peste noi amândouă, am dus fiecare ce ne era de dus, iar la o vreme după ce eu însămi am devenit mamă, am înţeles cât de uşor poate Mama să renunţe uneori chiar la sine.
Bananele, portocalele şi ciocolata se găseau din plin de data asta. Iar ceea ce numeam eu renunţări nu erau decât sentimente fireşti, în afara oricărui efort. Aşa simţea mama atunci şi asta îi făcea bine. 

Am vrut să fiu o mamă bună, dar dincolo de reuşitele mele rămân încă un student cu ceva restanţe. Iar pe astea nu le mai poţi lua aşa, pur şi simplu, plătind sesiunea.

O privesc pe fiica mea în oglinda unui salon de coafură. Chipul se transformă sub feluritele unduiri ale părului. O observ cu dragoste, mă emoţionează vârsta ei şi dintr-o dată, ca spre a-mi adânci emoţiile, din oglindă mă priveşte iar, ca acum nişte ani, micul meu Pocahontas. Aceleaşi trăsături pe chipul creol, aceeaşi ochi migdalaţi, aceeaşi linie caldă şi mătăsoasă a părului.

Mă podidesc gânduri şi lacrimi şi se adună în sufletul meu peste altele, mai vechi, mai noi. Nu mă abţin şi îi spun cu toată bucuria mea că are acum din nou chipul fetiţei pe care o duceam sau o aduceam de la grădiniţă, de la şcoală, din parc, călcând "pâş-pâş" pe bordurile trotuarelor şi minunându-se de fiecare dată de ce lucruri poate face palma cu doar trei degete a excavatoarelor.

Micul meu Pocahontas a crescut frumos şi frumoasă. Mi-e drag să-mi amintesc anii ei mici, dar mi-e şi mai drag s-o văd astăzi, femeie tânără. Şi-mi va fi din ce în ce mai dragă mereu.

Atât de puţin...


Există o parte a Bucureştiului frumoasă, cu patină, cu un ceva de anticar păstrător de valoare şi tradiţie: câteva străzi, clădiri, parcuri. Sunt locurile în care îmi place să ies oricînd, din primăvara încărcată de culoare până în prag de an nou. Şi la orice oră, indiferent că e devreme la un ceai sau târziu spre noapte.

Mai serile trecute mergeam spre casă pe una dintre străzile dragi şi prietenoase. Nu ştiu de ce mi s-a făcut foarte frică dintr-o dată de pustietate şi de întunericul nefiresc, dealtfel, pentru o zonă centrală a oraşului.
Am mers mult aşa, aproape paralizată de o frică fără un  motiv anume şi mă rugam să ajung mai repede la lumină.

Spre capătul uneia dintre străzi, dintr-un apartament al unui bloc vechi şi elegant, se auzeau acorduri de pian. Cineva încerca bucăţi muzicale pe care nu le recunoşteam, dar care pătrundeau minunat aerul serii. M-am oprit, uitând de întuneric, de spaime, de noapte. Şi după câteva secunde, când mi-am dat seama că nu mai simţeam gustul de nisip al fricii, m-am gândit, pentru a câta oară, că eu am nevoie de atât de puţin ca să-mi fie bine.

Nu uitaţi de lucrurile aparent neînsemnate de fiecare zi care construiesc viaţa și ne spulberă fricile.