marți, 2 noiembrie 2010

Cu oameni, despre oameni, pentru oameni

Image result for mcdonalds paintingsE ora şase spre seară şi eu levitez deasupra întâmplărilor mele de peste zi. Îmi place senzaţia de împlinire pe care o simt după ce citesc un pasaj dintr-o carte destul de americănească, de altfel, despre recunoştinţa pe care ar trebui s-o resimţim în fiecare zi pentru ceea ce avem şi pentru ceea ce suntem.
În biroul din care privesc spre stradă sau spre curtea interioară a clădirii e linişte acum şi mă gândesc că e un spaţiu neobişnuit pentru ceea ce numim îndeobşte "birou". Lucrurile curg cu destul de mult calm aici şi cred că este unul dintre puţinele locuri de muncă pe care le poţi invidia. Ceea ce mă convinge încă o dată că sistemul suntem noi. Fiecare dintre noi.
Mă duc, deci, cu gândul peste tot ce am întâlnit azi, oameni şi poveştile lor. Un amalgam ei cu toţii şi un amestec fiecare luat în parte. După fiecare întâlnire, păstrez câteva minute bune gesturi şi voci pe care le aşez peste ale mele, ca să-mi fie mai uşor să înţeleg. Nu confund lucrurile, le reaşez acolo unde le-au lăsat oamenii la plecarea lor. Pentru că ştiu că vor reveni şi, cum ar zice, maramureşanu', îi bine să aibă omu' lucru' lui...
...................................................................................................................................................................

Am auzit o povestioară care mi s-ar fi putut părea neverosimilă dacă nu i-aş fi ştiut foarte bine pe cei care mi-au spus-o.
Un băieţel de vreo 10 ani dintr-un sat moldovenesc, sănătos şi cu gândurile limpezi ca mai toţi copiii satelor noastre neatinse prea mult de dogoarea occidentală, a mers la Iaşi împreună cu părinţii, în vizită la rude. Nu era prima lui vizită "la oraş", nu e vorba despre vreun mic sălbatic care descoperă cu uimire vitrinele. Doar Mc-ul îl descoperea pentru prima oară.
Bătând străzile fie în căutare de îmbrăcăminte nouă, fie pur şi simplu de dragul oraşului, s-au gândit cei mari să-l ducă la Mc, crezând că băieţelul s-ar putea bucura de locul cu hamburgeri uriaşi.
Au ales de pe panourile luminoase un meniu cu carne, să fie consistent şi bun. Hamburger, de exemplu.

Pofticios şi flămând, băieţelul a muşcat. O dată. După prima înghiţitură, a dus grămada de carne la nas şi le-a spus celorlalţi că ce avea el nu era carne. Au încercat să-l convingă că aşa e aici, că e mai bun decât acasă, că e o carne preparată special.
Asta nu e carne. Nu miroase a carne, nu arată. "Pute", le-a spus simplu şi clar.
Au făcut schimb şi i-au dat copănele. Bucuros din nou, a dus copănelul la gură, a muşcat. O dată. După prima înghiţitură, a dus bucata de carne la nas şi le-a spus celorlalţi că ce avea el nu era carne. Nici asta???
Arată ca un copănel, dar nu e carne de pui! Le-a dat să miroase. Nu era ceva stricat, ştia, nu despre asta era vorba. Pur şi simplu nu era carne şi gata! Nu putea să explice mai mult. Se uita doar înciudat la forma de copănel pe care o recunoştea. Dar de ce nu era totuşi carne?

Mă gândesc că peste câţiva ani acelaşi băieţel va fi elev undeva în Iaşi, iar în pauze s-ar putea să i se facă foarte foame.

Niciun comentariu: