Sâmbătă

Se întâmplă uneori ca zilele să curgă frumos, chiar dacă fără mari explozii de evenimente, alteori, fără ca ceva să te pregătească, ziua se umple cu oameni şi întâmplări de nu-ţi poţi crede!

Sâmbătă. Nici nu mai are importanţă pe unde în calendar. Mergem la o lansare de carte, la Teatrul Odeon. Cesare Pavese. Elogiu şi referinţe despre om şi operă.


"Este pentru prima dată când fac bilanțul unui an care nu s-a sfârșit încă. În meseria mea, deci, sunt rege. Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci. În viața mea sunt mai disperat și mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic. Am ignorat câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al "neliniștei îngrijorate" am recăzut în nisipurile mișcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă.. Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare - dacă nu acelea, altele? Rămâne că știu care este triumful meu cel mai deplin - și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, îi lipsește viața. Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte. Acesta este bilanțul anului care nu s-a sfârșit încă, pe care nu-l voi sfârși."  (Cesare Pavese)


O întâlnim şi o cunoaştem aici pe Margareta Labiş, sora poetului. Sunt foarte emoţionată. Are câteva fotografii cu fratele ei şi mie mi se pare că lumea se învârte cu mine cu tot prea repede. Îmi amintesc în secunde, imagini de la lecţiile de limba română cu frumoasa profesoară din clasele V-VIII şi de vocea ei clară şi adâncă.

Tulburată îndeajuns de întâlnire şi de amintiri, plec undeva în apropierea universității, unde urmează să mă întâlnesc cu un grup de foşti elevi.
De cu o zi înainte, când am primit telefonul lor, mă gândesc la întâlnirea asta cu drag, cu nerăbdare şi cu emoţie. Cum vor fi arătând? Le e bine pe unde sunt? Ce ne vom spune?

Primele care vin sunt Andra şi Alina. Uşor de recunoscut, pentru că au păstrat lumina chipului. Doar mai frumoase în feminitatea lor de acum.
Florin şi Sorin. Poznaşi dintotdeauna, apar împreună. Aşa au fost mereu. Nedespărţiţi.
Înăuntru ne aşteaptă Cristi, şeful clasei, rămas şi acum omul cu idei. Mă impresionează locul ales: elegant, cu un  ceva special. Lost society.
Cu ceva întârziere vine şi Paul, la fel de delicat cum îl lăsasem cu ani în urmă şi-n plus cu o uşoară umbră de melancolie de poet. Ne amintim, râdem plin şi frumos, vorbim despre cei care lipsesc şi despre cei de faţă, exagerăm şi inventăm, înţelegem astăzi lucrurile în alt fel decât în urmă cu ani.
Mă topesc de câte ori îmi spun Doamna şi eu nu-i pot privi pe tinerii ăştia adulţi altfel decât pe copiii aceia din clasa I A.
Ne promitem o nouă întâlnire, dar într-un sfârşit de săptămână la munte de data aceasta, că sunt atâtea de spus! Uite, au trecut trei ore şi nu ne-am dat seama!

Mă despart de ei doar pentru că trebuie să fim în câteva minute din nou la Teatrul Odeon, unde suntem invitaţi la una dintre nopţile albe ale acordeonului.
Îi privesc cum rămân împreună la masă şi mă înduioşează atât de mult, încât pe drumul de întoarcere spre teatru îmi ridic faţa cu totul spre aerul rece, să-mi oprească plânsul şi să-mi spulbere, ca pe nişte frunze de toamnă, frământările de gând.

Îmbrac noaptea de acordeon în catifeaua purpură a lojii şi mă las cu totul în sunete. E o minune ce se întâmplă acolo: clape şi butoane care se ascund şi reapar sub degetele artistului şi burduful cântător care se încovoaie ascultător şi reverenţios în faţa măiestriei. Muzica e frumoasă, plină şi limpede, ca o lună veneţiană.

La final, în foaier, improvizaţie, spectacol, artă: trei acordeonişti, trei şcoli diferite, şi spaţiul se umple cu amalgam de sunet, entuziasm, aplauze.

Ieşim şi se face de duminică. Nici nu mai are importanţă unde în calendar.