Lume, lume vrem ostași!

În drumul către casă trec pe lângă un liceu. Valuri de satin albastru și galben se unduiesc pe trotuarul din fața porților și mă emoționez la gândul unei alte promoții de absolvenți. Mă apropii astfel. În locul imaginii de mai devreme găsesc o suprapunere forțată de planuri. Imaginea rezultată devine dizgrațioasă. Peste vârsta asta frumoasă de prag nou se lasă, grea și pe alocuri ilară, o bucată diformă dintr-un adult străin, venit prea devreme la întâlnirea de douăzeci de ani. Texturi false și platforme deformante. O mixtură aproape de nedigerat între un comportament ce tocmai le-a rămas mic și  un altul care le atârnă lălâu peste umeri. Acesta din urmă nu-i al lor, e o montură falsă într-un metal prețios și sensibil. O montură lucrată zi de zi, temeinic, prin tot felul de mijloace. În masă. O lucrare nesupravegheată, realizată de farsori care nu sunt decât vârful aisberg-ului. Dedesubt, adânc și înțepenit, e un întreg sistem: autorități care nu impun și nu se impun, părinți și dascăli (da, dascăli!) goliți de conținut, mode-linguri care se lipesc de carnea și de mintea crudă ca un abțibild cleios.

Stânjeniți, cei câțiva părinți acceptați în preajmă încearcă să-și găsească, fiecare, adolescentul pe care l-a rătăcit în veșnicul și parcă fără întoarcere drum către job. ”Cum trec anii!” se transformă în ”Cum trec anii?”. Destinatar necunoscut.

Nu simt că am exprimat toată durerea pe care am simțit-o privind tabloul acesta al unei maturități outdoor cuprinzând tentacular o adolescență neîncheiată.  Și dacă aș fi făcut-o?

Que Sera, Sera...

Ascultam, într-una dintre serile de dinaintea sărbătorilor de iarnă, melodia cu titlul de mai sus. M-a cuprins nostalgia copilăriei. Si pentru că nu mă simţeam pregătită să îndur sentimentul acesta, am ales o lectură care să mă strecoare în altă zonă. Ceva uşor, amuzant, ceva la îndemână. Am găsit acolo o anecdotă:

Două mame stau de vorbă pe o bancă în parc, în timp ce îşi privesc copiii jucându-se.

- Câţi ani au copiii dumneavoastră? o întreabă una dintre mame pe cealaltă.

- Avocatul are trei, iar medicul cinci. 

M-am gândit atunci la cuplul pe care îl am în terapie şi care aşteaptă naşterea primului lor copil. I-am rugat să scrie o scrisoare nou-născutului despre ceea ce simt ei acum, ce trăiesc, ce speră, pe care s-o păstreze şi pe care s-o citească din când în când, atunci când vor crede că le e greu.

Scrisorile lor au fost foarte emoţionante, dar la sfârşitul sesiunii, tatăl, viitorul tată a spus: Copilul meu va urma studii în domeniul economic, asta o să-l împlinească profesional mai bine decât orice altceva.  

Şi așa mi-a venit ideea acestui articol. Iar titlul melodiei e cum nu se poate mai potrivit.

Întâlnesc din ce în ce mai mulți copii care îndură, la propriu, ore de tenis, lecţii de pian sau de vioară, meditaţii interminabile la matematică. Inculpăm, în aceste cazuri, veşnica întoarcere în timp a părinţilor care insistă în a face din copiii lor oamenii de succes care să compenseze propriile lor vise eşuate. E un fapt confirmat de foarte multă vreme și statuat în teorie: părintele care se regăseşte puternic în imaginea propriului copil, refuzând individualitatea copilului ca persoană, este mai probabil să dezvolte un astfel de model comportamental.

Este vorba despre părinții care îşi văd copiii ca pe propriile extensii de sine, mai degrabă decât ca pe nişte persoane distincte, cu propriile lor speranţe şi vise. Aşa s-ar explica acțiunile părinților insistenţi care îşi îndeamnă copiii (aceştia de multe ori nedorindu-şi sau neavând nici un talent pentru activitatea impusă) să urmeze un vis care nu le aparţine, oferindu-le o perspectivă livrescă asupra eventualelor beneficii pe care le vor obţine în timp. Părinții obțin astfel o formă de satisfacţie și un sens al rolului de părinte, prin rezolvarea indirectă, prin copiii lor, a propriilor ambiții  neîmplinite.

 Dar ce se întâmplă atunci când aceşti copii chiar au succesul scontat? Acest succes se transformă în adăpostul părintelui care anulează orice iniţiativă pentru propria-i viaţă şi se dedică în exclusivitate acestei reușite. Singurele motive de mândrie şi împlinire vin dinspre realizările propriilor copii. Vorbesc, gândesc, trăiesc doar prin imaginea acestui succes.

Un studiu, publicat în anul 2013 în revista Public Library of Science ONE, a fost efectuat la Universitatea din Utrecht din Olanda.

Au fost selectați 65 de părinți care aveau copii cu vârste cuprinse între 8 și 15 de ani. Cercetătorii le-au cerut să completeze un test pentru a măsura cât de mult își percep copilul ca fiind o parte din ei înșiși.

Participanții au fost apoi împărțiți în două grupuri. Membrii primului grup au fost rugați să identifice și să scrie  două din propriile lor ambiții pe care nu au reușit să le împlinească. Lista a cuprins ”vise” dintre cele mai diverse, de la scrierea unui roman până la dezvoltarea unei afaceri de mare succes sau visul de a deveni un jucător de tenis profesionist.

Părinții din cel de-al doilea grup au fost pur și simplu rugați să reflecteze asupra unei persoane cunoscute de ei și despre care știau că nu și-a împlinit visul profesional.

Fiecare grup a fost apoi întrebat despre speranțele pe care le au pentru copiii lor.

 Concluzia studiului și a co-autorului acestuia, profesorul doctor Brad Bushman, de la Universitatea din Ohio, a fost că părinții care au reflectat asupra propriilor vise pierdute au mai multe șanse de a-și dori ca proprii lor copii să le împlinească.

În schimb, părinții care s-au gândit la ambițiile eșuate ale altor persoane, și-au exprimat opțiunea ca puii lor să-și urmeze propria cale, neconstrânși de ambiții exterioare voinței lor.

Cercetătorii au subliniat că părinții care au făcut parte din primul grup, și-au considerat copilul ca fiind o parte din ei înșiși, fiind mult mai probabil ca ei să vadă în fiul sau fiica lor împlinirea propriilor vise. Rezultatele au sugerat cu tărie că părinții care asociază puternic imaginea copiilor cu propria lor imagine de la aceeași vârstă sunt cei care transferă visele lor asupra copiilor.

"Părinții pot atunci să se încălzească în gloria reflectată a copiilor și pierd o parte din sentimentele de regret și dezamăgire că nu au putut atinge ei înșiși aceleași obiective. Își trăiesc viața indirect prin intermediul copiilor",  a spus profesorul Brad Bushman.

Cercetătorii au avertizat asupra potențialelor dezavantaje ale acestei abordări, unul dintre acestea fiind dificultatea acestor copii, ajunși la vârsta maturității de a-și stabili propria autonomie.

When I was just a little girl

I asked my mother, what will I be

Will I be pretty, will I be rich

Here's what she said to me.

Que Sera, Sera,

Whatever will be, will be

The future's not ours, to see

Que Sera, Sera

What will be, will be.

Papagal de vânzare

  Imaginați-vă că aveţi un papagal. O pasăre. Nu are nici cunoștințe și nici cine știe ce inteligență. Creier de pasăre... Recită ”papagaliceşte”.

Cu toate acestea, papagalul este special. A fost antrenat pentru a deveni o povară, comentând în mod continuu la adresa ta şi a vieţii tale. 

De exemplu, mașina în care te afli este blocată în trafic și ajungi la locul de muncă mai târziu cu 5 minute. Papagalul stă pe umăr sau într-o colivie, pe scaunul din dreapta, șoptind: "Întârzii din nou. Pur si simplu nu poţi fi punctual. Niciodată nu ajungi la timp. Eşti varză. Dacă ai fi plecat de acasă mai devreme, ai fi ajuns la timp. Şeful tău ar fi fost, în sfârșit, fericit. Dar tu, nu. Nu poţi face lucrurile la timp. Devii inutil. Aduni deșeuri de spațiu şi timp! Absolut penibil!"

Cât timp v-ați lăsat în acest abuz înainte de a arunca un prosop peste colivie sau a scăpa de papagal? Se întâmplă să ne lăsăm prizonierii gândurilor care vin de la acest tip de agresor, sabotor intern pentru mult prea mult timp.

Putem învăța să folosim un antidot împotriva acestor otrăvuri interne. Observăm că e doar un " papagal " şi acoperim colivia. "E papagalul ăsta din nou - nu trebuie să-l ascult " și ne îndreptăm în mod conștient către altceva.

 Concentrați-vă atenția în altă parte. Fiți persistent cu această practică! Veți observa prezenţa papagalului din ce în ce mai puțin. Va renunţa la otrava lui o dată ce antidotul va începe să funcţioneze sau poate va zbura acolo unde toţi papagalii otrăvitori se duc.

Patru fragmente ale devenirii mele

I. Educaţia mea a fost să-mi aştept rândul. Generaţii întregi de „Stai la rând”, „Nu intra în faţă”, „Eu am fost înaintea ta”. Aşteaptă. Aşteaptă. Aşteaptă. Şi pentru asta, pentru că stăteam la locul meu, am primit, e adevărat, ce se cuvenea locului meu şi mi se spunea să fiu recunoscătoare. Când am învăţat şi am simţit că vreau dincolo de locul meu, n-am  mai ştiut prea bine ce trebuie să cer, să aştept, pentru ce să mă ridic pe vârfuri, ce pierd, ce se cuvine şi  ce nu. Ce aşteptau ceilalţi de la mine.

 Am bâjbâit, uneori rezultatul a fost uimitor şi oamenii spuneau că m-am realizat, că m-am împlinit. Ce mai aştepti, adică ce vrei mai mult? Şi eu habar n-aveam cum arată drumul, nici cum am ajuns până acolo. Mă miroseau, să simtă, să amuşine succesul. Şi eu mă roteam împrejurul meu, neînţelegând ce dibuiau ei cu mirosul lor fin de oameni versaţi, trecuţi, lucraţi, lustruiţi.

Privesc strada, încerc să scriu, nu pot, şi neputinţa asta mă înfurie. Sau poate nu e asta, copilului din mine îi vine să plângă pentru că se simte abandonat şi singur, adultului i se face dor. Îmi iau o pauză. Pe culoar e linişte.

Mă opresc lipită de zidul rece, înalt, vechi, respir rar, dar nu ţine, încep să mă zgudui de plâns. Înfundat, înăbuşit, muşcând, încercând să-mi opresc cu palmele strânse peste tâmple, gândurile, aducerile-aminte, nădejdile. Peste zidul din faţa mea se întinde alb, un alb vâscos, cleios, peste care curg, în zigzag-uri care se amestecă, umbre, culori, guri schimonosite care-mi ordonă, jumătăţi de feţe pe care nu pot să le recompun, palme deschise, ademenitoare, paşi care se pierd. Mă reped cu tot trupul spre zid, îmi proptesc braţele în el, adun muchiile, îl mototolesc, îl redesfac, îl netezesc şi îi mângîi urmele şifonate, culorile prelinse. Rămân un punct mic, mic de tot, lângă zidul rece, scorojit într-un alb-cenuşiu, neclintit, de neclintit.

Când încep să se audă voci dinspre uşile greoaie ale încăperilor, mă ridic, mă scutur şi mă reped spre baie, să nu o ocupe careva şi să rămân cu lacrimile prinse în rimel. Mă privesc în oglinda cu urme de argint, zâmbesc şi îmi întorc gândurile din ghemul lor greu, încâlcit, spre lumina zilei, brusc, cu bucuria regăsirii drumului. Fir nevăzut, întins dintre apus spre răsărit.

II. "Ţară, ţară vrem ostaş…..Pe cine, pe cine?” Nici nu trebuia să-mi aud numele, mă aruncam de una singură spre salvarea celorlalţi. Lanţul de oameni se făcea din ce în ce mai puternic, creştea din ce în ce mai mult. Mă găseam în vâltoare şi forţa ei ameţitoare mă făcea să cred că sunt şi eu puternică. Abia la destinaţie, când totul se oprea, simţeam groaza şi greaţa din stomacul meu. Abia când totul se oprea, mi se părea că eu nu aparţin, că nu e loc, începeam să zgârii pereţii, să mă agăţ de orice fir spre ieşire, să caut aerul bun de respirat. 

III. Am învăţat să înot singură, în apele reci şi deşălate ale Izei. Indecisă şi zurlie, ca mai toate fetele de prin satele de pe malurile ei, Iza şlefuieşte, însă, cu tenacitatea ritualică a marilor asceţi, piatră cu piatră. E un amestec de sfinţenie şi de frivol, de curat şi de malefic, apa asta care îşi ia în fiecare an, fără nici o abatere, jertfele ademenite înspre vâltori. Niciodată aceeaşi, niciodată aici. Mă trăgeam dinspre malul mic, uşor de călcat, înspre celălalt, peste pietre mari, cu muchii aliniate, peste pietre mici, mărunţite, nisipoase, care-mi sfredeleau tălpile. Apa mă străbătea tăioasă, repede. Ajungeam dincolo, aproape de celălalt mal, unde apa era mai adâncă, şi mai iute. Picioarele mă ţineau cu greu contra curentului şi forţei uriaşe.

Mă lăsam pe vine, apoi mă întideam de-a lungul apei, în ciuda curgerii, scoteam o mână, o roteam de-a lungului corpului meu, spre cap, pe lângă ureche, o duceam înapoi, în apă şi atingeam pietrele să mă asigur că pământul e acolo. Apoi cealaltă, tot aşa, cum îi văzusem pe cei care înotau liberi, în mişcări line, dar hotărâte: pe lângă ureche, pe lângă cap şi-apoi în apă. S-a întâmplat într-o zi, nu mai ştiu la cât timp după ce făcusem mişcările astea zi de zi, ore întregi, să-mi alunece mâna şi să nu mai ating pietrele. Într-o clipire de secundă, s-au aşezat deopotrivă în mintea mea spaima de a nu mai simţi pământul şi gândul voit de a nu atinge pietrele cu cealaltă mână, ce urma mişcarea. Am ţinut-o aşa minute bune. Plângeam. Îmi curgeau lacrimile în apă, le simţeam sărate, îmi tăiau respiraţia, înghiţeam lacrimi şi apă bună, dulce de râu de munte. Înotam în susul râului, nu înaintam deloc, dar eram la suprafaţă, înotând, rotindu-mă, mişcându-mă slobodă, simţind poate pentru prima oară întreagă forţa corpului şi a minţii mele.

IV. Înot. Plutesc pe apele adânci, necunoscute. Mi-e din ce în ce mai greu să rămân la suprafaţă. Cei din jurul meu văd altceva. Mă aplaudă pentru că stau atât de uşor acolo, deasupra apelor tulburi, stăpână pe mişcări, ducându-mă unde vreau, când vreau, uşor, în largul meu. Respir din ce în ce mai greu, m-aş lăsa purtată la întâmplare, dar mi-e teamă de adânc şi de ceea ce ar putea spune ceilalţi. Efortul meu, sacrificiul meu nu se văd, nu se simt. Tot ce las să se vadă este uşurinţa cu care rămân deasupra lucrurilor, în siguranţă, zâmbind.

Metafora hipnotic-terapeutică

Poveştile spuse sau auzite într-un cabinet de psihoterapie, nu sunt simple relatări de fapte. Ele comunică lucruri importante despre fiecare dintre noi, despre experienţele trăite şi modul în care le-am perceput în diferite etape ale devenirii noastre, despre felul în care ne vedem pe noi înşine în Univers. Conţinutul metaforic regăsit în poveşti oferă specialistului tehnici simple, dar extrem de eficiente pentru dezvoltarea abilităţilor sale, iar clientului îi deschide perspective pentru un alt tip de comunicare. În măsura în care povestea se îndreaptă în permanenţă către realizarea obiectivului clientului, ea îşi consolidează rolul de metaforă „vindecătoare.”

Ea reflectă, de asemenea, modul în care funcționează creierul. În timp ce ne gândim la poveste ca la un simplu accesoriu la informație, ca la ceva străin şi dincolo de realul cu care ne-am obişnuit, ea se dovedește a fi piatra de temelie a conștiinței noastre.

Citesc, ascult și memorez povești. Fac corespondenţe, mă gândesc la „modele de probleme" şi la povestea fiecăruia. Spun poveştile şi le fac parte din mine. Cred că mi-ar fi extrem de util să-mi construiesc, la nivel mental,  o bibliotecă de povești pentru a servi scopului terapeutic al fiecărui client pe care am să-l întâlnesc.

A citi şi a asculta povești dezvoltă creativitatea și este un mod foarte plăcut de a îmbunătăți abilitățile de terapeut. La urma urmei, ce altceva fac terapeuţii decât să dezvăluie poveştile vii?

Cred că atunci când cineva are nevoie să învețe ceva sau are de rezolvat o problemă, terapeutul este în măsură să observe ce fel de poveste sau de imagine îi vine clientului în minte și apoi să se întrebe: va fi aceasta o perspectivă metaforică nouă și valoroasă pentru el?

Pentru un terapeut la început de drum, utilizarea metaforei în practică poate părea un pic ciudată, dar aceasta nu va fi cu mult înainte de momentul în care va începe să simtă că e cel mai natural lucru din lume. Ceea ce şi este!

O poveste potrivită spusă la momentul potrivit poate facilita vindecarea psihologică și chiar fizică. Este posibil ca vechile tradiții ale poveştilor, atât de bogate și răspândite în toate culturile, să fi fost cea mai veche formă de psihoterapie, vehicule pentru transmiterea modelelor de înțelepciune.

Poveştile metaforice au meritul de a-i ajuta pe client şi pe terapeut să ocolească efectele pe care le poate aduce „mărunțirea”, detalierea aspectelor problemei de rezolvat, supra-analiza și raționamentul conștient. Poveștile sunt în mod inerent hipnotice, în sensul în care fixează atenția și fac apel la imaginație. Acest lucru face ca terapia prin metaforă să fie dispozitivul perfect pentru furnizarea de modele noi de speranță, precum și de sugestii specifice pentru schimbare. Un mare povestitor este un hipnotizator natural. El conduce procesul în alte timpuri și locuri, unde uităm de trecerea timpului, unde regăsim împrejurimile cunoscute nouă, unde ne detaşăm ușor de conștientizare și ne cufundăm nu într-o lume de probleme, trădare, greutăți, aşa cum era cea din care tocmai am venit, ci într-una de aventuri, înțelepciune și speranță.

Un bun terapeut, prin formularea şi prezentarea metaforelor, evocă cele mai bune lucruri pe care oamenii le pot păstra ascunse, cum ar fi curajul, perseverenţa, îndrăzneala și prietenia adevărată.

„Hipnotizatorii” povestitori comunică tuturor simțurilor noastre, astfel încât atunci când ei spun o poveste, vor descrie sunetele, senzațiile, mirosurile, gusturile și atracțiile. Aceste descrieri vii angajează pe deplin ascultătorul și fac din poveste o experiență inedită, aproape un vis.