Lăsaţi-vă loc pentru lucrurile bune

România a câștigat 27 de medalii și premii speciale la cea de-a X-a ediție a Salonului Internațional de Inovații și Invenții de la Moscova pentru cele 20 de invenții cu care Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică (ANCS) a fost prezentă la eveniment.

Salonul Internațional de Inovații și Invenții de la Moscova s-a desfasurat intre 7 si 10 septembrie. Aceasta este cea de-a doua participare a Romaniei la acest salon, prima avand loc anul trecut.In cadrul evenimentului au fost expuse 1.000 de inventii din mai multe tarii precum Cehia, Coreea, Iran, Polonia, sau Ucraina. Pe langa aceasta reusita, inventatorii romani au mai castigat anul acesta 58 de medalii si premii speciale la Salonul International de la Geneva.Castigatorii celor opt medalii de aur• Institutul National de Cercetare-Dezvoltare Chimico-Farmaceutica pentru inventia Procedeu de obtinere a unui bioprodus pe baza de seleniu si crom; Corneliu Birtok Baneasa pentru inventia Dispozitiv dinamic de transfer al aerului; SC Hidroelectrica SA pentru inventia Instalatie Automata de Ungere;•Aurel Enache, Liviu Luca, pentru inventia Procedeu si instalatie pentru cresterea energiei de combustie produsa de un gaz natural combustibil; Institul de Mecanica Solidelor pentru inventia Metoda si dispozitiv de actionare si control al robotilor mobili inertiali; Universitatea Lucian Blaga Sibiu pentru inventia Dispozitiv pentru activarea magnetica a procesului de prelucrare prin electroeroziune cu electrod filiform;•Institutul de Cercetare pentru Acoperiri Avansate SC ICAA SA pentru inventia Nano materiale avansate pentru protectia pe termen lung a constuctiilor metalice; • SC Exinvent Rom SRL Craiova pentru inventia Instalatie de energizare a apei si stimularea cresterii plantelor.
"Inventatorii romani au reconfirmat ca sunt capabili de rezultate spectaculoase. Mi se pare exceptional ca am reusit cu doar 20 de inventii sa castigam 27 de medalii si premii speciale. Romania demonstreaza inca o data, la un salon international de prestigiu, asa cum este cel de la Moscova, ca este o tara a premiantilor. Ne dorim ca rezultatele cercetarii sa ajunga mai repede in economie si pentru aceasta, corelat cu planul de inovare al Europei, lucram la planul de inovare al Romaniei, aceasta fiind in responsabilitatea ANCS", arata prof. univ. dr. ing Adrian Curaj, presedintele ANCS.


M-am grăbit să adaug ştirea aceasta pe blogul meu pentru cei care eventual nu au ajuns la ea pe alte căi. Pentru că drumul invers, de la informaţie spre oameni, se face mai anevoie când ştirea e atât de anostă ca cea de mai sus. Nu că n-ar fi loc în gândurile şi-n sufletele noastre de veşti frumoase, dar ele nu fac casă bună cu "raiting-ul".

Şi mai sunt atâtea lucruri de bine de spus şi de aflat despre noi. Am uneori impresia că ne-am încăpăţânat în aşteptarea noastră îndreptată spre ce ar putea face o televiziune pentru noi şi nu ne mişcăm de ani de zile din faţa televizoarelor sperând într-o revoluţie a frumosului.
Eu cred că ne face mult mai bine căutarea frumosului decât veşnica aşteptare a ce va să vină poate vreodată, târziu.

Smochin

Citesc despre o posibila coliziune a unui asteroid care ar putea pune capăt civilizaţiei noastre. Mai aflu despre masa mare de gheţari care se topeşte îngrijorător de repede.

Ies pe stradă, nu numai pentru că trebuie, ci şi pentru că strada mă fascinează. Privesc cu atenţie, imaginez poveştile oamenilor pe care îi văd, înregistrez frânturi de conversaţii. Cele mai multe despre politică şi politicieni, vipuri şi vipere.
Simt pe toată pielea şi-n ochi şi pe buze praful greu ridicat de excavatoare şi pickhammers laolaltă cu târnăcoape, indiferent că merg într-un cartier oarecare sau pe Dacia ambasadelor străine.
 Văd, aud, pipăi, gust. Ce-a mai rămas? Miros! Hai să încerc să miros, e singura şansă ca unul dintre simţurile mele să fie mulţumit cu plimbarea asta.
Sunt la intersecţia Dacia cu Icoanei, se lucrează cu toată forţa de care sunt în stare drumarii noştri, deci, cam ce aş putea mirosi?
Şi totuşi... Smochine! Miros de smochine! Îmi spun în sinea mea că încă o dată funcţionează impecabil sistemul meu de apărare. Mi se mai întâmpla aşa când la staţia de metrou Universitate, unde cu ani în urmă se adunau toate gunoaiele înainte de a se fi terminat lucrările de reabilitare, eu simţeam miros de mare, de alge, de scoici. Şi-mi era bine, gândul accepta tihnit că nu pute, ci că aproape de tot poate fi plaja cu algele aruncate în dezordine peste urmele de paşi adâncite în nisp.
De data asta, însă, e chiar un smochin. Dintr-o curte, se apleacă peste trotuarul îngustat câteva ramuri cu frunze palmate şi pline de verde mediteranean. Printre ele zăresc fructele, smochine gata să se coacă sub soarele Daciei. Străzii Dacia. Şi miros dulce, ca o dulceaţă întoarsă pe cuptorul bunicii. E de necrezut, dar cum îmi face bine, mă las în voie şi cred. Îmi umplu pieptul cu mirosul lor şi mă bucur de drumul meu spre serviciu ca de o plimbare pe sub bolţile de smochini de pe aleile Atenei.

Micul meu Pocahontas

Când eram foarte mică şi bananele, portocalele şi ciocolata erau dintre cele pe care le primeai mai rar, asta dacă erai norocos, nu înţelegeam cum putea mama să nici nu guste, lăsându-ne nouă, mie şi fratelui meu, bucuria ultimei felii. O îmbiam, nu foarte convinşi, şi tot ce simţeam când ne spunea senină că toate sunt pentru noi, era o mirare fără margini.
Cum ai fi putut să nu-ţi doreşti bunătăţile alea, ciorchine adunat dintr-o dată în faţa ta?
Mama mi-a spus o dată că am să înţeleg poate mai târziu. Şi aşa a rămas, fără explicaţii sau întrebări în plus.

Anii au trecut peste noi amândouă, am dus fiecare ce ne era de dus, iar la o vreme după ce eu însămi am devenit mamă, am înţeles cât de uşor poate Mama să renunţe uneori chiar la sine.
Bananele, portocalele şi ciocolata se găseau din plin de data asta. Iar ceea ce numeam eu renunţări nu erau decât sentimente fireşti, în afara oricărui efort. Aşa simţea mama atunci şi asta îi făcea bine. 

Am vrut să fiu o mamă bună, dar dincolo de reuşitele mele rămân încă un student cu ceva restanţe. Iar pe astea nu le mai poţi lua aşa, pur şi simplu, plătind sesiunea.

O privesc pe fiica mea în oglinda unui salon de coafură. Chipul se transformă sub feluritele unduiri ale părului. O observ cu dragoste, mă emoţionează vârsta ei şi dintr-o dată, ca spre a-mi adânci emoţiile, din oglindă mă priveşte iar, ca acum nişte ani, micul meu Pocahontas. Aceleaşi trăsături pe chipul creol, aceeaşi ochi migdalaţi, aceeaşi linie caldă şi mătăsoasă a părului.

Mă podidesc gânduri şi lacrimi şi se adună în sufletul meu peste altele, mai vechi, mai noi. Nu mă abţin şi îi spun cu toată bucuria mea că are acum din nou chipul fetiţei pe care o duceam sau o aduceam de la grădiniţă, de la şcoală, din parc, călcând "pâş-pâş" pe bordurile trotuarelor şi minunându-se de fiecare dată de ce lucruri poate face palma cu doar trei degete a excavatoarelor.

Micul meu Pocahontas a crescut frumos şi frumoasă. Mi-e drag să-mi amintesc anii ei mici, dar mi-e şi mai drag s-o văd astăzi, femeie tânără. Şi-mi va fi din ce în ce mai dragă mereu.

Atât de puţin...

Există o parte a Bucureştiului frumoasă, cu patină, cu un ceva de anticar păstrător de valoare şi tradiţie: câteva străzi, clădiri, parcuri. Sunt locurile în care îmi place să ies oricînd, din primăvara încărcată de culoare până în prag de an nou. Şi la orice oră, indiferent că e devreme la un ceai sau târziu spre noapte.

Mai serile trecute mergeam spre casă pe una dintre străzile dragi şi prietenoase. Nu ştiu de ce mi s-a făcut foarte frică dintr-o dată de pustietate şi de întunericul nefiresc, dealtfel, pentru o zonă centrală a oraşului.
Am mers mult aşa, aproape paralizată de o frică fără un  motiv anume şi mă rugam să ajung mai repede la lumină.

Spre capătul uneia dintre străzi, dintr-un apartament al unui bloc vechi şi elegant, se auzeau acorduri de pian. Cineva încerca bucăţi muzicale pe care nu le recunoşteam, dar care pătrundeau minunat aerul serii. M-am oprit, uitând de întuneric, de spaime, de noapte. Şi după câteva secunde, când mi-am dat seama că nu mai simţeam gustul de nisip al fricii, m-am gândit, pentru a câta oară, că eu am nevoie de atât de puţin ca să-mi fie bine.

Nu uitaţi de lucrurile aparent neînsemnate de fiecare zi care construiesc viaţa și ne spulberă fricile.

Spuneţi-i cum vreţi...

Mai în jos de Sighet şi la stânga de drumul ce duce spre Săpânţa, începe urcuşul spre Valea Cireşului. Locul apare ca un cartier al oraşului, dar el este cu totul, oameni şi aşezare, un sat maramureşenesc.
Acolo a fost cândva o şcoală: două încăperi cu mobilier vechi, cu sobe mici şi un acoperiş strâmb de atâta vreme încât nimeni nu-l mai credea.
În toate cele patru clase învăţau 8 copii. Dimineaţa, învăţătoarea străbătea urcuşul şi-i aduna de lângă porţile caselor pe toţi cei opt ca într-un alai. Abia o aşteptau. Era cu puţin mai mare decât ei şi cizmele de cauciuc, obligatoriu de purtat pe drumul desfundat şi adesea înnoroit până mai sus de gleznă, îi dădeau aerul de Guliver, pe care copiii îl adorau. Ştia prea bine asta şi se juca voit cu vorbe, gesturi, îi amuza cu şotii păstrate din copilăria ei şi se lăsa ademenită ca din greşeală în poveştile despre lupul ce tocmai trecuse prin grădinile caselor lor azi -noapte.
"O zânit lupu, toa'şa!"
I se păreau ireale locul, coconii bucălaţi, inteligenţi, cuminţi şi gata înţelepţiţi, oamenii din vecinătate care aduceau dimineaţa la şase lemne, să pună de foc, să fie cald când vine domnişoara, femeia care venea în fiecare zi cu o cană de lapte proaspăt, tufele de mure şi zmeură de la marginea drumului, răsărite să ademenească trecătorul şi să-l lege în parfum.

Când găsea un trifoi cu patru foi, îl presa repede între paginile primei cărţi care îi cădea în mână. Colecție de gânduri, așa le spunea trifoilor presați, pentru că lângă fiecare lăsa câte un gând spre păstrare şi-mplinire.
Scria bine şi prindea în cuvinte toată frumusețea din fiecare dimineață și mai apoi de la ora prânzului, din zilele cu vipie sau cu ploaie.
Acolo a învățat să asculte, să privească drept şi să-şi zburde gândurile peste toată întinderea, pe după dealuri şi până sus pe Creasta Cocoșului.

Era liberă şi frumoasă. Cu gândul de bine pentru tot ce-i ieșea în cale, pentru toţi ai ei şi pentru viața ce începea. Fricile nu aveau loc şi decupa din orice întâmplare numai lumina şi bucuria.

Nu ştiu ce se va fi întâmplat cu fata de atunci. Poate păstrează libertatea bine ascunsă în ea, ca nimeni să n-o ştie şi să nu i-o poată răpi. Poate scrie povești pentru cei mai liberi decât ea şi se amăgeşte din când în când cu cireşe amare.

Un imens deşert pare să despartă vremea de atunci de femeia de acum. În clipele de zbatere, i se pare că locurile şi oamenii care îi erau cu adevărat dragi există doar în gândurile ei, îndurerate şi ele de popasul lung de peste timp. Departe de casă.
Tânjeşte după oaza de dincolo de munţi ca un copil oprit să culeagă cireşe din grădina vecinului. Şi atunci când luminile sting gânduri şi aprind vise, închide ochii şi se ridică pe vârful picioarelor, cât să zărească peste piscul muntelui. Acolo sunt încă Iza şi Mara şi Tisa şi Vişeul.
Şi când obosește stând aşa şi privind peste crestele învolburate, coboară să caute cu închipuirea umărul mai puternic decât piatra din muntele ei.

Alteori recitește rând cu rând, paginile rătăcite ale vechiului său caiet albastru. Își amintește cum ridica stiloul și imagina picăturile de cerneală ca fiind cuvinte ce se alergau şi apoi, la un simplu gând al ei, cum se rânduiau cuminți. Nimeni și nimic altceva n-ar putea vorbi mai bine și mai limpede despre ea decât filele ei dragi. E ea acolo, toată, fără ascunzişuri, din preaplinul ei de frumusețe.

Ce prieten drag și bun, hârtia albastră! Se încovoaie de povară, fără să dojenească. Înțelege că are nevoie de tăcerea ei, de acceptare și de devotament. I le oferă la rândul ei, și o alintă și o răsfață. I-e dragă fila asta, așa îngălbenită acum, de parcă ar fi un basm de demult. Basmul ei drag.