Sâmbătă

Se întâmplă uneori ca zilele să curgă frumos, chiar dacă fără mari explozii de evenimente, alteori, fără ca ceva să te pregătească, ziua se umple cu oameni şi întâmplări de nu-ţi poţi crede!

Sâmbătă. Nici nu mai are importanţă pe unde în calendar. Mergem la o lansare de carte, la Teatrul Odeon. Cesare Pavese. Elogiu şi referinţe despre om şi operă.


"Este pentru prima dată când fac bilanțul unui an care nu s-a sfârșit încă. În meseria mea, deci, sunt rege. Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci. În viața mea sunt mai disperat și mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic. Am ignorat câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al "neliniștei îngrijorate" am recăzut în nisipurile mișcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă.. Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare - dacă nu acelea, altele? Rămâne că știu care este triumful meu cel mai deplin - și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, îi lipsește viața. Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte. Acesta este bilanțul anului care nu s-a sfârșit încă, pe care nu-l voi sfârși."  (Cesare Pavese)


O întâlnim şi o cunoaştem aici pe Margareta Labiş, sora poetului. Sunt foarte emoţionată. Are câteva fotografii cu fratele ei şi mie mi se pare că lumea se învârte cu mine cu tot prea repede. Îmi amintesc în secunde, imagini de la lecţiile de limba română cu frumoasa profesoară din clasele V-VIII şi de vocea ei clară şi adâncă.

Tulburată îndeajuns de întâlnire şi de amintiri, plec undeva în apropierea universității, unde urmează să mă întâlnesc cu un grup de foşti elevi.
De cu o zi înainte, când am primit telefonul lor, mă gândesc la întâlnirea asta cu drag, cu nerăbdare şi cu emoţie. Cum vor fi arătând? Le e bine pe unde sunt? Ce ne vom spune?

Primele care vin sunt Andra şi Alina. Uşor de recunoscut, pentru că au păstrat lumina chipului. Doar mai frumoase în feminitatea lor de acum.
Florin şi Sorin. Poznaşi dintotdeauna, apar împreună. Aşa au fost mereu. Nedespărţiţi.
Înăuntru ne aşteaptă Cristi, şeful clasei, rămas şi acum omul cu idei. Mă impresionează locul ales: elegant, cu un  ceva special. Lost society.
Cu ceva întârziere vine şi Paul, la fel de delicat cum îl lăsasem cu ani în urmă şi-n plus cu o uşoară umbră de melancolie de poet. Ne amintim, râdem plin şi frumos, vorbim despre cei care lipsesc şi despre cei de faţă, exagerăm şi inventăm, înţelegem astăzi lucrurile în alt fel decât în urmă cu ani.
Mă topesc de câte ori îmi spun Doamna şi eu nu-i pot privi pe tinerii ăştia adulţi altfel decât pe copiii aceia din clasa I A.
Ne promitem o nouă întâlnire, dar într-un sfârşit de săptămână la munte de data aceasta, că sunt atâtea de spus! Uite, au trecut trei ore şi nu ne-am dat seama!

Mă despart de ei doar pentru că trebuie să fim în câteva minute din nou la Teatrul Odeon, unde suntem invitaţi la una dintre nopţile albe ale acordeonului.
Îi privesc cum rămân împreună la masă şi mă înduioşează atât de mult, încât pe drumul de întoarcere spre teatru îmi ridic faţa cu totul spre aerul rece, să-mi oprească plânsul şi să-mi spulbere, ca pe nişte frunze de toamnă, frământările de gând.

Îmbrac noaptea de acordeon în catifeaua purpură a lojii şi mă las cu totul în sunete. E o minune ce se întâmplă acolo: clape şi butoane care se ascund şi reapar sub degetele artistului şi burduful cântător care se încovoaie ascultător şi reverenţios în faţa măiestriei. Muzica e frumoasă, plină şi limpede, ca o lună veneţiană.

La final, în foaier, improvizaţie, spectacol, artă: trei acordeonişti, trei şcoli diferite, şi spaţiul se umple cu amalgam de sunet, entuziasm, aplauze.

Ieşim şi se face de duminică. Nici nu mai are importanţă unde în calendar.

Cu oameni, despre oameni, pentru oameni

E ora şase spre seară şi eu levitez deasupra întâmplărilor mele de peste zi. Îmi place senzaţia de împlinire pe care o simt după ce citesc un pasaj dintr-o carte destul de americănească, de altfel, despre recunoştinţa pe care ar trebui s-o resimţim în fiecare zi pentru ceea ce avem şi pentru ceea ce suntem.
În biroul din care privesc spre stradă sau spre curtea interioară a clădirii e linişte acum şi mă gândesc că e un spaţiu neobişnuit pentru ceea ce numim îndeobşte "birou". Lucrurile curg cu destul de mult calm aici şi cred că este unul dintre puţinele locuri de muncă pe care le poţi invidia. Ceea ce mă convinge încă o dată că sistemul suntem noi. Fiecare dintre noi.
Mă duc, deci, cu gândul peste tot ce am întâlnit azi, oameni şi poveştile lor. Un amalgam ei cu toţii şi un amestec fiecare luat în parte. După fiecare întâlnire, păstrez câteva minute bune gesturi şi voci pe care le aşez peste ale mele, ca să-mi fie mai uşor să înţeleg. Nu confund lucrurile, le reaşez acolo unde le-au lăsat oamenii la plecarea lor. Pentru că ştiu că vor reveni şi, cum ar zice, maramureşanu', îi bine să aibă omu' lucru' lui...
...................................................................................................................................................................

Am auzit o povestioară care mi s-ar fi putut părea neverosimilă dacă nu i-aş fi ştiut foarte bine pe cei care mi-au spus-o.
Un băieţel de vreo 10 ani dintr-un sat moldovenesc, sănătos şi cu gândurile limpezi ca mai toţi copiii satelor noastre neatinse prea mult de dogoarea occidentală, a mers la Iaşi împreună cu părinţii, în vizită la rude. Nu era prima lui vizită "la oraş", nu e vorba despre vreun mic sălbatic care descoperă cu uimire vitrinele. Doar Mc-ul îl descoperea pentru prima oară.
Bătând străzile fie în căutare de îmbrăcăminte nouă, fie pur şi simplu de dragul oraşului, s-au gândit cei mari să-l ducă la Mc, crezând că băieţelul s-ar putea bucura de locul cu hamburgeri uriaşi.
Au ales de pe panourile luminoase un meniu cu carne, să fie consistent şi bun. Hamburger, de exemplu.

Pofticios şi flămând, băieţelul a muşcat. O dată. După prima înghiţitură, a dus grămada de carne la nas şi le-a spus celorlalţi că ce avea el nu era carne. Au încercat să-l convingă că aşa e aici, că e mai bun decât acasă, că e o carne preparată special.
Asta nu e carne. Nu miroase a carne, nu arată. "Pute", le-a spus simplu şi clar.
Au făcut schimb şi i-au dat copănele. Bucuros din nou, a dus copănelul la gură, a muşcat. O dată. După prima înghiţitură, a dus bucata de carne la nas şi le-a spus celorlalţi că ce avea el nu era carne. Nici asta???
Arată ca un copănel, dar nu e carne de pui! Le-a dat să miroase. Nu era ceva stricat, ştia, nu despre asta era vorba. Pur şi simplu nu era carne şi gata! Nu putea să explice mai mult. Se uita doar înciudat la forma de copănel pe care o recunoştea. Dar de ce nu era totuşi carne?

Mă gândesc că peste câţiva ani acelaşi băieţel va fi elev undeva în Iaşi, iar în pauze s-ar putea să i se facă foarte foame.

Vrajbă-ntre vecini

De câteva zile, luna-şi face derdeluş pe acoperişul din tablă al vecinilor. Geloase pe jocul ei, câteva frunze galben-arămii şi-au muiat peţiolul în laptele nopţii şi şi-au luat şi ele avânt spre trotuar. Luna le-a privit mirată, ştiindu-le până ieri pe crengile bătrâne în  care se agăţa şi ea uneori somnoroasă. Doar câinele din vecini o mai tulbura din când în când, hămăind înciudat din curtea prea mică pentru visele lui.

S-a iscat aşa, în prag de toamnă, o vrajbă între vecini buni, de altfel. Frunzele până nu demult ridicate pe ramurile dudului, zac foşnitoare şi prăfuite, câinele, care toată vara s-a ascuns de vipie sub frunzar, s-a trezit descoperit şi fără apărare. Doar luna, în acelaşi loc, se împlineşte după soroc şi se subţiază noapte după noapte până la ultimul pătrar.

Ştie că ea e cea care face şi desface. Zile şi anotimpuri. Frunze vii şi frunze moarte. Viaţa toată.

Oameni, burguri, bloguri

Deosebim uşor, după aparenţă pe nordici de englezi, pe ruşi de americani, pe români de orice altă naţie.
Apoi destul de uşor îi "mirosim" pe poliţişti, chiar în civilie, pe profesori pentru că au un ceva între revoltă şi preţiozitate, pe ingineri, pe artişti.

De ceva vreme fac exerciţiul recunoaşterii oamenilor după locul de naştere. Nu dintr-un motiv anume, ci pur și simplu pentru că observ diferențe de accent, de gând, de reacție și mă prinde jocul de-a Ce-ar fi dacă ar fi...

Purtăm fiecare datele părinţilor noştri, şlefuite sau dimpotrivă, de educaţie, de vecinătate, de creştere. De lună şi stele, spun unii. O fi.

Dacă aș avea suficientă vreme, aş aștepta fiecare tren ce vine în Gara de Nord. Dincolo de oboseala călătoriei, e fascinantă modificarea pe care o suportă cei mai mulți, imediat ce coboară pe peron:
relaxați de întâlnirea cu orașul-acasă sau dimpotrivă, șovăitori până prind cu privirea spre capătul peronului pe cineva cunoscut, rudă, prieten sau iubit, ghid pentru o vreme mai scurtă sau mai îndelungată prin oraș sau prin viață. Alții, încrezători în visele lor de împlinire, pentru că știu ei, şi fratele mai mare a reușit în capitală și uite acuma ce bine îi merge. Provincialii, le spun cei care locuiesc în București.

Mi-e bine în oraşul ăsta mare în care locuiesc şi eu, provinciala, care a legat aici speranţe pentru o viaţă.

Trec acum repede cu gândul prin anii din urmă, anii de început ai şederii mele în capitală, când oameni şi străzi mi-erau străine şi reci. Urcam în tramvaie, nu căutam numărul, doar ca să mă ducă şi să mă aducă din cele mai îndepărtate locuri, pe care le învăţam din privire. Apoi mergeam mult pe jos. Mult şi întortocheat. Îmi desenam în minte harta fiecărei zile, apoi o luam de la început.

Astăzi am trecut prin locuri pe care le ştiu de atunci, care îmi evocă trăirile mele de  la 20 de ani. Aceleaşi mame aşteptându-şi la poarta şcolii de Sud copiii abia intraţi în a I- a. Mă cuprinde nostalgia şi dorul de anii mei de la clasă, dar şi mai mult de anii mei la poarta şcolii de Sud.
La un colţ, chiar după şcoală, un bătrân al nimănui, aşezat pe o bordură zdrenţuită, stă cuminte să-l dereticească un altul, la fel de slab şi pierdut, care trece pămătuful muiat într-un borcan cu apă lâncedă peste o pastă gri şi freacă obrazul bătrânului, să-l pregătească pentru lamă. Nu ştiu ce din toată întâmplarea mă uimeşte mai mult, dar cobor spre metrou gândind confuz la cei doi şi la mamele din poarta şcolii.
Între toate drumurile mele de atunci şi cele de acum s-a construit şi calea mea.

Mă aşez, pentru că am de mers multe staţii şi pentru că aşa mi-e mult mai uşor să-i privesc pe oameni fără să-i supăr. Lângă mine, un tânăr, student după aparenţe, priveşte un mic ecran pe care îl ţine în mână. Îl privesc de aproape şi eu, aşa cum fac cei care citesc ziarele vecinilor de scaun: curioasă şi fără reţinere. Nu înţeleg nimic. Nu pare să aibă nici un buton şi cu toate astea pe ecran curg cuvintele. Conectat la căşti, aparatul îi spune cu siguranţă ceva tânărului. Asta mi-e clar după zvâcnirile ca de răspuns pe care le are din când în când. Bun.
În picioare, sprijinit de bară, un alt tânăr citeşte. Jules Verne. Mi se pare că e suficient să închid ochii şi aleg apoi în ce lume vreau să mă trezesc: cea pe care o ştiu din SF-urile copilăriei mele şi care m-a înspăimântat întotdeauna sau cea de la 20 000 de leghe sub mare. Stau o clipă şi înţeleg că de fapt e una şi aceeaşi lume, doar că cea pe care o găseşti în carte e mai caldă, o poţi transforma după bunul tău gând, pe când cea din micul ecran te subjugă şi îţi ia prizoniere gândurile şi sentimentele deopotrivă.

Lăsaţi-vă loc pentru lucrurile bune

România a câștigat 27 de medalii și premii speciale la cea de-a X-a ediție a Salonului Internațional de Inovații și Invenții de la Moscova pentru cele 20 de invenții cu care Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică (ANCS) a fost prezentă la eveniment.

Salonul Internațional de Inovații și Invenții de la Moscova s-a desfasurat intre 7 si 10 septembrie. Aceasta este cea de-a doua participare a Romaniei la acest salon, prima avand loc anul trecut.In cadrul evenimentului au fost expuse 1.000 de inventii din mai multe tarii precum Cehia, Coreea, Iran, Polonia, sau Ucraina. Pe langa aceasta reusita, inventatorii romani au mai castigat anul acesta 58 de medalii si premii speciale la Salonul International de la Geneva.Castigatorii celor opt medalii de aur• Institutul National de Cercetare-Dezvoltare Chimico-Farmaceutica pentru inventia Procedeu de obtinere a unui bioprodus pe baza de seleniu si crom; Corneliu Birtok Baneasa pentru inventia Dispozitiv dinamic de transfer al aerului; SC Hidroelectrica SA pentru inventia Instalatie Automata de Ungere;•Aurel Enache, Liviu Luca, pentru inventia Procedeu si instalatie pentru cresterea energiei de combustie produsa de un gaz natural combustibil; Institul de Mecanica Solidelor pentru inventia Metoda si dispozitiv de actionare si control al robotilor mobili inertiali; Universitatea Lucian Blaga Sibiu pentru inventia Dispozitiv pentru activarea magnetica a procesului de prelucrare prin electroeroziune cu electrod filiform;•Institutul de Cercetare pentru Acoperiri Avansate SC ICAA SA pentru inventia Nano materiale avansate pentru protectia pe termen lung a constuctiilor metalice; • SC Exinvent Rom SRL Craiova pentru inventia Instalatie de energizare a apei si stimularea cresterii plantelor.
"Inventatorii romani au reconfirmat ca sunt capabili de rezultate spectaculoase. Mi se pare exceptional ca am reusit cu doar 20 de inventii sa castigam 27 de medalii si premii speciale. Romania demonstreaza inca o data, la un salon international de prestigiu, asa cum este cel de la Moscova, ca este o tara a premiantilor. Ne dorim ca rezultatele cercetarii sa ajunga mai repede in economie si pentru aceasta, corelat cu planul de inovare al Europei, lucram la planul de inovare al Romaniei, aceasta fiind in responsabilitatea ANCS", arata prof. univ. dr. ing Adrian Curaj, presedintele ANCS.


M-am grăbit să adaug ştirea aceasta pe blogul meu pentru cei care eventual nu au ajuns la ea pe alte căi. Pentru că drumul invers, de la informaţie spre oameni, se face mai anevoie când ştirea e atât de anostă ca cea de mai sus. Nu că n-ar fi loc în gândurile şi-n sufletele noastre de veşti frumoase, dar ele nu fac casă bună cu "raiting-ul".

Şi mai sunt atâtea lucruri de bine de spus şi de aflat despre noi. Am uneori impresia că ne-am încăpăţânat în aşteptarea noastră îndreptată spre ce ar putea face o televiziune pentru noi şi nu ne mişcăm de ani de zile din faţa televizoarelor sperând într-o revoluţie a frumosului.
Eu cred că ne face mult mai bine căutarea frumosului decât veşnica aşteptare a ce va să vină poate vreodată, târziu.