Această frumoasă atât de străină. Sau invers, nu-mi dau seama.

Am zis să completez serios ciclul lecturilor mele cărtăresciene. În ultima vreme totul era pe sărite, cu nerăbdare.
Îmi place nebunia, ruperea de ritm din cărțile domniei sale. Mă fascinează imaginile care se frâng, se descompun și reapar ca și cum nimic nu li s-ar fi întâmplat.
L-am ascultat vorbind. La Alba Iulia, de exemplu, într-o paralelă fascinantă între arhitectură și construcția literară.

Mi-am făcut ochelari noi de citit. Opticris avea reduceri substanțiale la Dior și la alte nume din astea. Mi i-am luat. Am ajuns acasă și, nerăbdătoare, am ales prima carte de la capitolul ”Vezi că ți-ai promis”.
Frumoasele străine au început să se destăinuie. Citind, în fundal mi se derulau imagini recente. O reclamă la un fotoliu gonflabil pentru plajă. Aveam senzația stranie că sunt îmbrățișată în fotoliul ăsta și că încet, pe nesimțite, se dezumflă, se lasă tot mai aproape de pământ.

La sfârșitul anului 2016, Mircea Cărtărescu, premiat pentru literatură într-o gală care nu însemna nimic pentru domnia sa, dar care pentru cei care îl nominalizaseră și îl premiaseră purta simbolul timpului pe care îl trăiau, urca pe scenă și spunea: Mulțumesc celor care m-au votat și astfel m-au scos din anonimat. O substanță grea, vâscoasă și amară s-a lăsat în tot corpul meu, încercând să suprapun imaginii orbitoare, discursul și apariția scriitorului din acel moment.

Apoi au sosit în viața mea Frumoasele străine. Trufașe, veșnic indignate, ca niște fete mari la care nu se mai uită nici dracu. Frumoasele străine cu pretenții de zeițe reîncarnate cărora totul le miroase a mucegai. Tava aia, tava aia de argint... Nu mi-o pot scoate din minte. De ce ar gândi cineva că o tavă de argint, simbol al unui premiu, ar trebui să fie un obiect util? Întrebarea repetată a frumoasei străine: Nu știam la ce puteam folosi tava, sună ca în bancurile cu blonde. Un pic mai trist, dar cu același efect.
În basmul celor 12 lebede, Eliza țesea pânză după pânză ca să-și salveze frații. Frumoasele străine n-au avut parte. Cea de-a douăsprezecea le-a înfundat. S-a dezis de duzină. Incriminate, celelalte au rămas doar niște nume în literatură. Pe unde au apucat și ele câte un loc.

După ce imaginea fotoliului gonflabil a dispărut, probabil pe la a doua povestire a frumoaselor, mi-a revenit în minte refrenul ”Buctă babă pe lopată să mă duc și eu o dată”. Asta vine din ungurescul buktat care înseamnă a scufunda, a pica pe cineva la examen.
Drumul se afundă sau poate abia acum mi se luminează, așa, mai către ultima povestire. Cărți din astea, aproape de autobiografie, nu mai citesc șohan. Din ungurescul soha, adică veci.

Cine m-o fi pus, zău, să citesc cartea asta? 
Depășind, însă, elanul meu muncitoresc cuprins în aceste rânduri, rămân la stadiul în care sunt fascinată de cărțile domniei sale tot așa cum ne poate fascina misterul unei frumoase străine.

Din câte zile câte

Calendarul meu e ciudat, nu-i așa? Sigur că nu am spus ”14 zile consecutive”, dar nu am să mă folosesc de acest tertip. Sau?
Zile multe. Înșirate cum trebuie, cu lucruri pe care abia le-am început sau cu altele care încă se cer grabnic încheiate. Crezând că așteptarea nu ne-a îndepărtat, că nu ați stat în numărătoarea zilelor din calendarul meu, un amestec între gregorian, iulian, solar evreiesc și toate celelalte pomenite vreodată, viu înapoi cu un joc de imagini.
Vă avertizez, din multe motive poate deveni amețitor. E ca în caruselul copilăriei care părea să nu se mai oprească. Nu știu dacă și voi, dar eu am trăit groaza că mașinăria s-a blocat și răspundeam semnelor pe care părinții mi le făceau cu mâna de pe margine, cu un surâs înghețat, crăpat direct și aspru în buzele mele, unul de încurajare pentru ei, pe  care oricum nu-l puteam schimba pentru că, împreună cu căluțul de lemn deveneam grupul statuar perfect.

Întrebarea cu numărul opt: 
Ce comportament, atitudine, gând v-ar plăcea să ”cizelați”, poate chiar în ani, dar care o dată șlefuit v-ar aduce bucurie, poate liniște?

Din 14 zile (7)

Uneori să fii dator, să rămâi dator nu se simte cu prea mare apăsare. Sentimentul acesta vine din când în când cu bucuria că mai ai ceva de oferit. Bunăoară eu, acum, azi. Am lăsat nescrise două zile din cele 14. Nescrise, nu și neînsemnate.
Am adunat emoții în zilele acestea și acum, dimineață de miercuri, 22 martie, le las și către voi.

Acasă în Maramureș, primăvara vine ceva mai târziu decât în sudul în care am ales să trăiesc. Ghioceii dodoloți din fotografia 1 au crescut răzleți pe lângă gardul casei părinților mei. După ce i-au văzut răsăriți, i-au îngrijit, să se facă mari și frumoși. Să se bucure de ei. Așa am crescut și eu. Răzvrătită, iubită, îngrijită, dorită.
Acum sunt aici, la 50 de ani de la nașterea mea. Mă tulbură și mă bucură. Am întrebări și niște ecouri de răspuns. Mama îmi spune că în ziua nașterii mele a venit de la Săpânța la Sighet ca să vadă filmul Dacii. Și că a refuzat prezența studenților mediciniști în sala de nașteri. Doar ea cu tinereațea ei și cu ceva ce venea în viața ei, încă nedefinit, abia desenat.

Întrebarea cu numărul 7: Care este povestea zilei voastre de naștere? Dacă nu o știți, mi-ar plăcea să știu că nu-i târziu s-o aflați.

Din 14 zile (6)

Cineva mi-a urat de dimineață să am o zi pe placul meu. Eu aș transforma ”să am” în ”să-mi fac”. Să-mi fac o zi pe placul meu. Să încep, așadar, să-mi fac o duminică pe placul meu.
Scriu. Și asta e pe placul meu. Dacă e și pe al vostru, e și mai frumos.
Apoi îmi fac bagajele ca să pregătesc un alt moment pe placul meu: călătoresc spre Maramureș. Acasă. Cu trenul de noapte. O noapte de povești cu fiica mea. Avem ce să ne spunem.

O să curgă orele dinspre sud spre nord fără să le simțim. Poate doar câteva opriri prin stații cu difuzoare care anunță linii, staționări și plecări să ne mai aducă aminte de timp.

Duminica nu e doar ziua de dinainte de luni. Un pic mai mult decât alte zile ne dă voie să o facem pe placul nostru.

Întrebarea cu numărul 6: Care dintre imagini e mai aproape de ceea ce v-ar plăcea să faceți pentru voi azi? Și dacă nu e vreuna, cum arată ziua făcută pe placul vostru?


Nu uitați să împărtășiți și cu noi.

Din 14 zile (5)

A fost o sâmbătă între nori și soare. Puteam alege lumina sau puteam rămâne înnourată. Nu întâmplările m-au dus către una sau alta, ci  dorința mea. Am ales să mă joc cu formele pe care norii le prindeau când se spărgeau în razele de soare. Tot felul de chipuri care au sau nu asemănare cu cele cunoscute.
N-am rămas prea mult așa, că mai aveam și altele de explorat. Mai aproape de pământ.
Niște oameni și câinii lor. Sau invers, încă nu mi-am dat seama. Un șofer care și-a lăsat mașina întinsă lasciv peste vreo trei locuri de parcare. Că așa vreau eu...
Și ceva între cer și pământ. Un aeroport. Oameni îmbrățișându-se. Mă joc de-a ghicitul. Nu-i chiar așa de greu. Le urmărești ochii și gata! Ai înțeles cine și cum își sunt.
Și acum pentru voi.


Întrebarea 5: Ce vă sugerează trunchiurile de copaci din fotografie? Lăsați-vă în joc. A fost o sâmbătă între nori și soare.