Femeia din parc ( II)

Povesteam mai în vară despre Cornelia, femeia mister din parcul din apropierea casei mele. Am revăzut-o la unul dintre concertele din Piaţa Revoluţiei - Festivalul G. Enescu.

Doar o privire atentă îţi putea arăta că e un om părăsit şi debusolat. Atitudinea, cu toată sărăcia hainelor, era a unei femei distinse, educate, cultivate. În defavoarea câtorva doamne foarte elegante, de altfel, care au răspuns la telefoanele mobile, şi-au strigat prietenii întârziaţi în gura mare ca să le indice locul, aplaudau între părţile lucrării. Şi nu era vorba despre vreo manifestare de nestăpânită admiraţie faţă de solist sau faţă de lucrare. Nu. Nici măcar faptul că totul se întâmpla într-un spaţiu deschis şi mai puţin convenţional cum este cel al Pieţei Revoluţiei nu justifică în vreun fel comportamente ca cele despre care vă spuneam.

Cornelia, însă, femeia din parc, cuprinsă în lumea ei, a ascultat, a aplaudat decent şi a rămas pe scaun mult după ce orchestrele încheiaseră programul serii. A fost o imagine pe care ar fi trebuit s-o surprindă un regizor şi s-o folosească într-un film de Oscar: oameni care se grăbeau să elibereze scena, muzicieni care îşi cărau instrumentele spre autocare, lumini care se stingeau. În faţa scenei, scaunele goale. Undeva, pe rândul al cincilea, o femeie cu părul răvăşit, nemişcată, pierdută în cine ştie ce vremuri revenite înceţoşat, pe care părea că încearcă să le învie, să le lumineze. S-a ridicat într-un foarte târziu, cu mişcări încete, şi-a mai pus un jerse, şi-a luat pe rând sacoşele şi aşa, cu mâinile încărcate, cu aceiaşi paşi de scenă pe care îi mai văzusem a pornit spre parc, probabil, sau spre casa în care nu poate sta decât peste noapte. Pentru că nişte "interferenţe magnetice nefaste" o tulbură şi o alungă din locul copilăriei ei.

September Morn...

Septembrie întâi. Un an frumos să aveţi, dragii mei colegi.

În fiecare întâi de toamnă, voi daţi şcolii nobleţe pentru ca apoi, peste câteva zile, să capete freamăt şi bucurie.

Mă întorc în gând cu tare multă nostalgie la anii în care am fost învăţătoare şi mai apoi dirigintă. Cu nostalgie , cu dor, poate cu regret.

Am iubit cu adevărat munca asta şi copiii au simţit. Au simţit părinţii care mi-au dat toată încrederea lor. Nu cred că le-am mulţumit vreodată acestora, părinţilor elevilor mei, pentru încredere, pentru ajutor, pentru încurajare.

Le mulţumesc acum, chiar cu ani întârziere.

A trecut ceva timp de când nu mai sunt "la clasă", dar şi astăzi primele telefoane de "La mulţi ani" le primesc de la foştii mei elevi. Studenţi, alţii chiar părinţi la rândul lor. Şi de la părinţii lor, care ţin să-mi spună ce mai fac Mihai şi Andrei şi Teo şi Cătă şi...

E emoţionant să întâlneşti pe stradă un tânăr domn, care să-ţi zâmbească şi să spună: Sărut mâna, Doamna.... Îl recunoşti, (pentru că îi recunoşti întotdeauna!), îl priveşti în prima secundă de la distanţă, apoi îl îmbrăţişezi pentru că în toată creşterea aceea a lui ai pus şi tu ceva...

Ce minune, Doamne!

Dragii mei colegi, anul acesta când mergeţi pentru prima oară în clasele în care vă aşteaptă elevii voştri, priviţi-i pe toţi altfel decât aţi făcut-o până acum: dacă i-aţi privit cu dragoste, priviţi-i cu infinită dragoste, dacă i-aţi văzut frumoşi, să-i vedeţi ca pe cei mai frumoşi, dacă i-aţi privit ca pe nişte copii, priviţi-i ca pe oamenii care peste ani vă vor opri pe stradă să vă mulţumească.

Mi-e tare dor de Şcoală.

Sigur că poţi suspecta trucaje de situaţie, dar dincolo de toate stă simbolul. Un pui de leu, recunoscând figurile, mirosul şi mâinile celor ce l-au îngrijit pe când era ghemotoc. Şi orice ar fi trăit în ultimul an, păstrează, instinctual, afecţiune pentru fiinţe care, deşi nu-i seamănă deloc, i-au dăruit parte din viaţa lor.

În privința noastră, a oamenilor, memoria imediată aduce faptele cele mai recente în minte şi acţionăm raportându-ne la acestea. Frumuseţea zilelor pe care le-am trăit pui fiind, nu ne rămâne în memorie la fel de pregnant, cu toate că întâmplările de până la vârsta de trei ani ne formează covârşitor procesele mentale.

Cum ne învăţa sora mai mare să ne jucăm, ce poveşti ne citea, pentru că era deja elevă şi învăţase să citească şi o invidiam pentru asta, se uită toate şi ne amintim doar că divorţul aceleiaşi surori, venit pe neaşteptate pentru toţi, ne-a zdruncinat credinţa în trăinicie şi n-o iertăm pentru asta. Ne declarăm orfani de soră şi ne ducem mai departe viaţa fără ea.

Aceeaşi viaţă care a început în braţele mamei şi în preajma surioarei ce nu se mai dezlipea de ghemotoc.

Numai că acela nu era un pui de leu.

Ploaie şi floare de tei

A plouat astăzi în Bucureşti. Ploaie caldă şi repede de vară, la început. Numai atât cât să scuture peste străzile aglomerate şi grăbite, miros de floare de tei. Mi-era drag să întârzii în drum spre casă. Să măsor paşii în cadenţa ploii şi să pun pariu cu mine că următoarea maşină va stropi până spre gardul casei din vecini.

Apoi, spre seară, s-a mâniat rău. Furtună cu crengi aruncate departe de trunchiul ce le dăruise cu sevă primăveri la rând, ape alergând înnebunite spre guri de canal ascunse, sfâşîieri de lumină. De spaima tunetului, tremurau oameni, ferestre, uşi.

S-a liniştit acum. Tai cu privirea prin noapte şi-mi las simţurile să se limpezească. Val cu val, mirosul florilor de tei e mai plin şi, ciudat, în acelaşi timp, mai diafan.

Mă învelesc în el, ca în borangicul vechi al bunicii şi mă joc de-a vacanţa.

Ghicitoare

- Maşina REBU golind tomberoane, flexuri muşcând avid din tablă, lovituri înfundate pentru fixarea panourilor de izolaţie termică a unei clădiri în renovare, maşini pornind, venind, zgomot care acoperă cuvintele.
- Un şantier?
- Nu...Mai încearcă.

- Târg de materiale de construcţie?
- Nici asta...Deci?

-Zonă industrială în afara oraşului?
-Nu....
-Renunţ....
-Tenis Club Herăstrău în ziele Circuitului Internaţional de Tenis al României, 2009.

L-am urmărit pe Răzvan Sabău în competiţia de care vă spuneam. Cu greu. Nu pentru că nu aveam locuri bune, ci pentru că la cinci metri de terenurile de tenis, muncitorii în construcţii îşi vedeau liniştiţi de treabă.
Sigur, nu spun că ei ar fi trebuit să fie cei care observă că lucrurile scapă de sub control.
Ce vreau să spun este că nimeni din administraţia parcului sau dintre organizatorii competiţiei nu a luat vreo măsură pentru ca meciurile de tenis să se desfăşoare în normalitate.
Unul dintre jucătorii greci s-a oprit în timpul meciului şi a avut remarci foarte dure la adresa condiţiilor în care se juca. Mă chirceam sub durerea de a-i da dreptate.

Meciul a început la 10:30 şi maşina REBU abia atunci a sosit. Nu am înţeles niciodată de ce mastodonţii ăştia puturoşi nu îşi fac treaba pe la cinci-şase dimineaţa. Îi prinzi din urmă la ore când traficul e un infern, blochează singurele străduţe pe care ai mai putea să te strecori ca să eviţi vreun blocaj, ba te mai şi ceartă că-i încurci.

De ce nu era acolo nici un reprezentant al organizatorilor competiţiei? De ce să-i aud de fiecare dată pe cei care nu sunt cu nimic mai buni decât noi că ne denigrează şi să fiu nevoită să recunosc că au dreptate?

Da, mi-a fost ruşine de parcă eu ar fi trebuit să opresc zgomotul din jur şi n-o făcusem.

E linişte în tribune...

Întâmplare fără titlu

Scapă înţelegerii mele adeseori lucruri aparent la îndemână. Misiunea poliţistului, de exemplu. Pot să înţeleg organizarea pe departamente, scheme şi fişe de post. Ce alunecă înţelesului meu este însă răspunsul "Nu noi ne ocupăm de problema asta, cei de la secţie", primit de la un agent de poliţie rutieră pe care l-am rugat să scoată dintr-o fântână de pe bulevardul Unirii un pui de bogdaproste, care se bălăcea de mama focului chiar sub nasul echipajului de poliţie. Îl văzuseră cu mult înainte de a ajunge eu acolo, fapt pentru care m-am simţit datoare să-mi cer scuze că intervin. Am insistat, totuşi, să mai încerce la secţia cu pricina, chiar dacă imaginea puradelului chiuind din toţi rărunchii de plăcerea scăldătoarei e deja una cunoscută şi simbol al Bucureştiului estival pe multe bloguri europene.
Ceva mai sensibil la implicarea civică, unul dintre poliţişti s-a îndreptat spre fântână şi a slobozit un înfuriat: "Băi, out!"...întorcându-se la maşină aproape în aceeaşi secundă.

Găsiţi voi titlul potrivit acestei întâmplări. Eu am vrut să-i zic: "Băi, out!", dar nu l-aş fi putut mai apoi prinde în etichetele blogului meu.

Femeia din parc

N-am scris demult şi mi-e dor. Voiam să vă povestesc despre o femeie pe care o întâlnesc într-un mic parc din Bucureşti. Îmi place mult locul ăsta poate şi pentru că e foarte aproape de casa mea, dar şi pentru că îmi dă senzaţia de ireal. Mic şi primitor ca o grădină. Peste zi, dacă arunci din fugă o privire spre aleile parcului, te întrebi cum e posibil să existe atâta culoare în gri-ul din jur. Am ajuns să ne bucurăm de normalitate ca de un lux.

O femeie cu multe sacoşe, îmbrăcată aproape mereu neadecvat cu anotimpul, stă în fiecare seară pe una din băncile de aici. Nu cere nimic. I-am dat, totuşi, într-o seară, nişte batoane de ciocolată pe care le aveam la mine. S-a ridicat de pe bancă şi mi-a spus:"Mulțumim". Un plural pe care îl păstrase, probabil, ca obişnuinţă din vremea în care nu era atât de singură. Nu am îndrăznit s-o privesc prea insistent pentru că ceva din atitudinea ei spunea limpede că nu e pur şi simplu "om al străzii". A plecat la un moment dat, a traversat spre Institutul Francez şi a citit încet toate afişele de acolo. Era săptămâna filmului francez.
Altă dată, i-am dat fructe. S-a ridicat din nou să mulțumească. Am îndrăznit s-o întreb ce face acolo în fiecare seară. Mi-a spus că în casa în care locuieşte simte "interferenţe magnetice nefaste" şi că nu poate sta acolo decât peste noapte. A vorbit apoi despre americanii care ar fi făcut acest lucru. Cunoştea mulţime de nume sonore din politica americană şi a pomenit şi numele unui fost ambasador al Americii în România, pe care îl cunoscuse. Regreta că nu i-a cerut s-o ajute să plece atunci când plecase şi sora ei, absolventă de "filologie clasică". De data asta am privit-o în voie. Trebuie să fi fost o femeie foarte frumoasă şi mă întrebam ce şi când se rupsese în viaţa ei. M-a intrebat dacă ştiu ce concerte sunt la Ateneu. Întâmplător fusesem cu două zile înainte la un concert. Ştia programul concertelor şi numele unor muzicieni în vogă. Studiase, spunea, vioara.
I-am întins mâna şi m-am prezentat. Mi-a spus, la rândul ei:"Cornelia, mă cheamă Cornelia". A repetat ca şi cum nu şi-ar fi auzit numele de multă vreme şi i-ar fi fost dor să îl pronunţe.
I-am povestit Amaliei, fiica mea, despre Cornelia, femeia pe care o întâlnesc în parc. Credea, după descrierea pe care i-o făcusem, că a văzut-o la cinema Studio. La câteva zile, când aşteptam să intrăm la un film la acelaşi cinematograf, am revăzut-o pe Cornelia. Părea să nu mă recunoască, dar mi-a răspuns la salut extrem de elegant. Am întrebat-o dacă merge la film. "Mi-ar plăcea...". Nu avea bilet şi nici bani. Am ajutat-o. În sală, înainte de începerea filmului, am căutat-o din priviri. Era acolo.
Au mai trecut câteva zile şi când am reîntâlnit-o, seara, în parc, s-a ridicat, m-a salutat şi mi-a mulţumit pentru bilet. Mi-a spus că i-au placut "implicaţiile psihologice" ale filmului.
Nu ştiu cine e această femeie. Pare să poarte, însă, o poveste magnetică.

Seară Dan Mizrahy

Miercuri, 11 martie 2009, ora 19, Ateneul Român. Seară Dan Mizrahy. Romanţe în interpretarea solistei Liana Podlovsky. Invitaţi: Ilinca Goia şi Adrian Păduraru.

Expoziția de pictură "Magme"

Vernisaj

2 martie 2009 orele 18:30 la forumul "Nicolae Grigorescu" (Centrul Cultural M.A.I.), strada Mihai Vodă 17, sector 5, Bucureşti

Artist plastic: Ion Nedelcu

Deschiderea vernisajului: doamna Manuela Cernat

Desenul unui început

La ceasul când soarele îşi desenează cărare peste ape...

Orizontul e senin şi nemişcarea îţi înşală lesne privirea, făcându-te să crezi că apă şi cer sunt una.
Totul e egal, fără pată, fără clintire. Doar spre est, ca un fruct ce stă să se pârguiască, se mişcă, roşiatic, conturul zilei. Îi trebuie doar o secundă şi se iveşte deasupra apei, ca o linie trasă stângaci de mâna unui copil. Tăcerea e mai adâncă, de parcă oameni şi plante deopotrivă şi-ar ţine răsuflarea, de teamă ca nu cumva la prima adiere minunea să se stingă.

Umbrele orizontului îl modelează şi îi dau forme de parcă aceleaşi mâini de copil ar frământa, acum grăbite, o minge din plastilină: aici e o ciupercă, apoi, fulgerat de aripi albe, un copac înflorit, iar mai apoi coviltir pictat în roşu rubiniu.

Se ridică şi-şi lasă în urmă zămislitorul. Îşi desenează cărarea peste ape în galben chihlimbar. Fir abia văzut la început, în câteva secunde se întinde drum îmbietor dinspre mal spre mal. Apoi formele şi culorile se sting, se amestecă şi dispar pentru a renaşte...

Dragă Moş Crăciun,

Eu cred că te-am zărit cândva, Moş Crăciun. Demult, ascuns între formele ciudate desenate pe pereţii ceştii de cafea a tatei. Se juca tata pe atunci cu vorbele, cu visele şi ademenea acolo, în zaţul de-o zi, speranţele şi aşteptările fetei lui de 20 de ani. Alergau formele de-a valma şi tata zămislea poveşti din ele.

Atâtea frumuseţi pentru viaţa ce urma, putea să aducă numai Moş Crăciun. Şi poate nici dacă ar fi avut tolba fermecată, fără început şi fără sfârşit, nu ar fi putut să-mi deșarte toată fericirea pe care tata o căuta cu înverşunare între semnele întunecate din ceaşca de porţelan.

Ce-i aduci anul acesta tatei, Moş Crăciun? A rămas un copil bun tata. Poznaş şi vesel când îi sunt în preajmă. Posac, retras în livada prea mare în singurătate când nu mă are lângă el.

Moş Crăciun, caută bine în cuferele vechi. Poate mai găseşti ani pentru bunici şi stele cu noroc pentru fraţi mai mici. Şi nu uita să le înveleşti pe toate în dragoste. Caută şi vezi de mai găseşti şi pocalul cu sănătate. Trimite-l mamei şi tatei. Vor reînvăţa să-l împartă.

După ce termini toate astea şi încă mult mai multe, vino şi bate-mi şi mie la uşă. O vrăjitoare de pe cine ştie ce tărâm m-a ademenit şi m-a înfăşurat în fire mii, a deşirat tot ghemul peste trupul meu şi s-a făcut nevăzută. Ajută-mă, Moş Crăciun, să descâlcesc firele şi rostogoleşte apoi ghemul spre nord. Să se întindă cale desluşită şi dreaptă.

Joc

• Mă fotografiez. Mă joc de-a 20, de-a 40, de-a.
  
  
  
  
  
  
• Mă gândesc că trebuie să aleg o vopsea bună, cu care să mă joc de-a "lumini şi umbre".
• Adrian filmează. Pândesc printre crengile dezgolite frânturi de mişcări, lumini galbene şi alb fosforescent. Oameni mari care se joacă pe prispa unui conac: Fanny Ardant, Olga Tudorache, Ion Besoiu, Adrian Păduraru, Tudor Istodor. Carele de filmat sunt trase pe pajiştea din faţa vechiului conac. E sfârşit de octombrie, pomii mai au încă verde şi ici-colo câte un fruct încăpăţânat. Geamurile de la mansarde, închise greu de ani, poartă niște perdele vechi, îngălbenite. Ce poveşti or fi fiind în casa, în livada, în pădurea asta? Cine s-a bucurat cândva de frumuseţea de aici? Un grof ungur, îmi spune un bătrân al locului. Cu năduf. Acum sunt toţi acolo, oameni mari jucându-se serios. Eu sunt "dincolo", întotdeauna locul din care se vede altfel.

Batem Cuba?

Nu prea. Ei au, în toată aparenta lor sărăcie, sens, rost, culoare. Ei au, în toată săracia lor, bucurie de viaţă. Noi suntem încrâncenaţi, încruntaţi, nerăbdători, intoleranţi.

Batem Cuba? Nu prea cred...