Micul meu Pocahontas

Când eram foarte mică şi bananele, portocalele şi ciocolata erau dintre cele pe care le primeai mai rar, asta dacă erai norocos, nu înţelegeam cum putea mama să nici nu guste, lăsându-ne nouă, mie şi fratelui meu, bucuria ultimei felii. O îmbiam, nu foarte convinşi, şi tot ce simţeam când ne spunea senină că toate sunt pentru noi, era o mirare fără margini.
Cum ai fi putut să nu-ţi doreşti bunătăţile alea, ciorchine adunat dintr-o dată în faţa ta?
Mama mi-a spus o dată că am să înţeleg poate mai târziu. Şi aşa a rămas, fără explicaţii sau întrebări în plus.

Anii au trecut peste noi amândouă, am dus fiecare ce ne era de dus, iar la o vreme după ce eu însămi am devenit mamă, am înţeles cât de uşor poate Mama să renunţe uneori chiar la sine.
Bananele, portocalele şi ciocolata se găseau din plin de data asta. Iar ceea ce numeam eu renunţări nu erau decât sentimente fireşti, în afara oricărui efort. Aşa simţea mama atunci şi asta îi făcea bine. 

Am vrut să fiu o mamă bună, dar dincolo de reuşitele mele rămân încă un student cu ceva restanţe. Iar pe astea nu le mai poţi lua aşa, pur şi simplu, plătind sesiunea.

O privesc pe fiica mea în oglinda unui salon de coafură. Chipul se transformă sub feluritele unduiri ale părului. O observ cu dragoste, mă emoţionează vârsta ei şi dintr-o dată, ca spre a-mi adânci emoţiile, din oglindă mă priveşte iar, ca acum nişte ani, micul meu Pocahontas. Aceleaşi trăsături pe chipul creol, aceeaşi ochi migdalaţi, aceeaşi linie caldă şi mătăsoasă a părului.

Mă podidesc gânduri şi lacrimi şi se adună în sufletul meu peste altele, mai vechi, mai noi. Nu mă abţin şi îi spun cu toată bucuria mea că are acum din nou chipul fetiţei pe care o duceam sau o aduceam de la grădiniţă, de la şcoală, din parc, călcând "pâş-pâş" pe bordurile trotuarelor şi minunându-se de fiecare dată de ce lucruri poate face palma cu doar trei degete a excavatoarelor.

Micul meu Pocahontas a crescut frumos şi frumoasă. Mi-e drag să-mi amintesc anii ei mici, dar mi-e şi mai drag s-o văd astăzi, femeie tânără. Şi-mi va fi din ce în ce mai dragă mereu.

Atât de puţin...

Există o parte a Bucureştiului frumoasă, cu patină, cu un ceva de anticar păstrător de valoare şi tradiţie: câteva străzi, clădiri, parcuri. Sunt locurile în care îmi place să ies oricînd, din primăvara încărcată de culoare până în prag de an nou. Şi la orice oră, indiferent că e devreme la un ceai sau târziu spre noapte.

Mai serile trecute mergeam spre casă pe una dintre străzile dragi şi prietenoase. Nu ştiu de ce mi s-a făcut foarte frică dintr-o dată de pustietate şi de întunericul nefiresc, dealtfel, pentru o zonă centrală a oraşului.
Am mers mult aşa, aproape paralizată de o frică fără un  motiv anume şi mă rugam să ajung mai repede la lumină.

Spre capătul uneia dintre străzi, dintr-un apartament al unui bloc vechi şi elegant, se auzeau acorduri de pian. Cineva încerca bucăţi muzicale pe care nu le recunoşteam, dar care pătrundeau minunat aerul serii. M-am oprit, uitând de întuneric, de spaime, de noapte. Şi după câteva secunde, când mi-am dat seama că nu mai simţeam gustul de nisip al fricii, m-am gândit, pentru a câta oară, că eu am nevoie de atât de puţin ca să-mi fie bine.

Nu uitaţi de lucrurile aparent neînsemnate de fiecare zi care construiesc viaţa și ne spulberă fricile.

Spuneţi-i cum vreţi...

Mai în jos de Sighet şi la stânga de drumul ce duce spre Săpânţa, începe urcuşul spre Valea Cireşului. Locul apare ca un cartier al oraşului, dar el este cu totul, oameni şi aşezare, un sat maramureşenesc.
Acolo a fost cândva o şcoală: două încăperi cu mobilier vechi, cu sobe mici şi un acoperiş strâmb de atâta vreme încât nimeni nu-l mai credea.
În toate cele patru clase învăţau 8 copii. Dimineaţa, învăţătoarea străbătea urcuşul şi-i aduna de lângă porţile caselor pe toţi cei opt ca într-un alai. Abia o aşteptau. Era cu puţin mai mare decât ei şi cizmele de cauciuc, obligatoriu de purtat pe drumul desfundat şi adesea înnoroit până mai sus de gleznă, îi dădeau aerul de Guliver, pe care copiii îl adorau. Ştia prea bine asta şi se juca voit cu vorbe, gesturi, îi amuza cu şotii păstrate din copilăria ei şi se lăsa ademenită ca din greşeală în poveştile despre lupul ce tocmai trecuse prin grădinile caselor lor azi -noapte.
"O zânit lupu, toa'şa!"
I se păreau ireale locul, coconii bucălaţi, inteligenţi, cuminţi şi gata înţelepţiţi, oamenii din vecinătate care aduceau dimineaţa la şase lemne, să pună de foc, să fie cald când vine domnişoara, femeia care venea în fiecare zi cu o cană de lapte proaspăt, tufele de mure şi zmeură de la marginea drumului, răsărite să ademenească trecătorul şi să-l lege în parfum.

Când găsea un trifoi cu patru foi, îl presa repede între paginile primei cărţi care îi cădea în mână. Colecție de gânduri, așa le spunea trifoilor presați, pentru că lângă fiecare lăsa câte un gând spre păstrare şi-mplinire.
Scria bine şi prindea în cuvinte toată frumusețea din fiecare dimineață și mai apoi de la ora prânzului, din zilele cu vipie sau cu ploaie.
Acolo a învățat să asculte, să privească drept şi să-şi zburde gândurile peste toată întinderea, pe după dealuri şi până sus pe Creasta Cocoșului.

Era liberă şi frumoasă. Cu gândul de bine pentru tot ce-i ieșea în cale, pentru toţi ai ei şi pentru viața ce începea. Fricile nu aveau loc şi decupa din orice întâmplare numai lumina şi bucuria.

Nu ştiu ce se va fi întâmplat cu fata de atunci. Poate păstrează libertatea bine ascunsă în ea, ca nimeni să n-o ştie şi să nu i-o poată răpi. Poate scrie povești pentru cei mai liberi decât ea şi se amăgeşte din când în când cu cireşe amare.

Un imens deşert pare să despartă vremea de atunci de femeia de acum. În clipele de zbatere, i se pare că locurile şi oamenii care îi erau cu adevărat dragi există doar în gândurile ei, îndurerate şi ele de popasul lung de peste timp. Departe de casă.
Tânjeşte după oaza de dincolo de munţi ca un copil oprit să culeagă cireşe din grădina vecinului. Şi atunci când luminile sting gânduri şi aprind vise, închide ochii şi se ridică pe vârful picioarelor, cât să zărească peste piscul muntelui. Acolo sunt încă Iza şi Mara şi Tisa şi Vişeul.
Şi când obosește stând aşa şi privind peste crestele învolburate, coboară să caute cu închipuirea umărul mai puternic decât piatra din muntele ei.

Alteori recitește rând cu rând, paginile rătăcite ale vechiului său caiet albastru. Își amintește cum ridica stiloul și imagina picăturile de cerneală ca fiind cuvinte ce se alergau şi apoi, la un simplu gând al ei, cum se rânduiau cuminți. Nimeni și nimic altceva n-ar putea vorbi mai bine și mai limpede despre ea decât filele ei dragi. E ea acolo, toată, fără ascunzişuri, din preaplinul ei de frumusețe.

Ce prieten drag și bun, hârtia albastră! Se încovoaie de povară, fără să dojenească. Înțelege că are nevoie de tăcerea ei, de acceptare și de devotament. I le oferă la rândul ei, și o alintă și o răsfață. I-e dragă fila asta, așa îngălbenită acum, de parcă ar fi un basm de demult. Basmul ei drag.

Vina rămâne atâta vreme cât conştiinţa ştie de ea (Stefan Zweig)

Nu știu dacă ce urmează să scriu are legătură directă cu titlul (într-un mod straniu, indirect, totul se leagă...).

A devenit obișnuință pentru mine să fiu foarte atentă la amănuntele străzii. Chipuri, voci, priviri, gesturi, atitudini. Sunete. Clădiri. Motoare. Frunze, musculițe, gâze de tot felul. Veverițe.
Din ce în ce mai des observ oameni, adolescenți, tineri şi mai puţin...ascultând muzică în căşti. Ar putea părea de bine, dar devine greu, dacă nu imposibil, să mai înregistrezi pe de-a întregul întâmplările din jurul tău atâta vreme cât tu cobori sau urci doar în muzica ta, doar cu gândurile tale.

"E stresant să vezi toată agitaţia şi aglomeraţia oraşului", mi-a spus o prietenă, "prefer să ascult ceva care să mă ducă mai departe de oamenii de pe stradă".

Ne înstrăinăm, nu mai reacţionăm în timp util. Nu vedem, e drept, urâţenia străzilor, dar nici nu ne mai bucurăm de micile frumeseţi ale aceleiaşi străzi.
La fiecare întâlnire săptămânală pe care o am cu copiii uneia dintre şcolile cu care colaborez, propun un scurt exerciţiu: să-şi amintească  o întâmplare simplă, un chip, un gest sau orice altceva le-a plăcut sau chiar impresionat pe drumul de acasă până la şcoală. Am făcut împreună cu ei exerciţiul, ieşind pe trotuarul din faţa şcolii şi observând. Nu avea importanţă ce, stăteam să privim, să ascultăm.
A devenit unul dintre cele mai fascinante jocuri pentru ei. Aceeași copii, cărora le venea greu la început să-şi amintească detalii ale drumului lor spre sau dinspre şcoală, vin cu observaţii emoţionante de cele mai multe ori. Sigur că în egală măsură înregistrează mizeria și nedreptatea. Dar  au învăţat "să vadă" şi acesta este primul pas spre o altă lecţie uitată: responsabilitate şi atitudine.

Câţi dintre dumneavoastră văd şi ascultă cu adevărat pescăruşii de deasupra Dâmboviţei? Câţi dintre dumneavoastră intrați în fiecare săptămână într-un parc cu gândul clar de a observa culori şi  oameni? Sunt exerciţii la îndemână.

Totul se reduce la percepţie. Dacă ştim cum să găsim frumuseţe în lucrurile mici ale existenţei noastre, dacă putem transforma imaginile banale, uneori de-a dreptul groteşti ale străzii în poveşti, e semn că paşapoartele biometrice nu ne vor învinge atât de uşor.

În tabără

Adăugaţi o legendă

Pentru echipa Aed Ludens, verile înseamnă "de-a jocul", cu ritmuri, dans, teatru şi imagini. Câţiva oameni mari, actori, artişti, psihologi şi mulţi copii, adolescenţi şi tineri care, conform regulamentului taberei, "creează şi se distrează împreună".

Săptămâna 11-17 iulie 2010 a fost specială. În primul rând pentru că întreaga organizare a acestei serii s-a făcut împreună cu Fundaţia Blue Heron, despre ale cărei acţiuni ştiam de mai multă vreme, dar cu care abia acum am reuşit să colaborăm din plin. Apoi, pentru că participanţii erau studenţi sau masteranzi din Iaşi, Timişoara, Constanţa.

Diferiţi şi frumoşi, toţi cu trasee de viaţă dintre cele mai sinuoase, cu întâmplări şi amintiri apăsătoare, dar cu o lumină pe care ţi-o dau speranţa, încrederea în oameni şi curajul de a încerca.

N-am să spun nume, nici vreo frântură de poveste. Mă gândesc doar la bucuria fiecăruia dintre ei la vederea cailor din centrul de echitaţie, la amestecul de teamă şi dorință înainte de a urca în şa, la râsul plin când le propuneam jocurile de pe pajiştea din faţa complexului, la emoţiile noastre, ale tuturor, în seara de foc de tabără.

Nu ştiu exact cu ce au plecat în suflet tinerii Blue, ştiu însă despre mine că e prima oară când nu reuşesc să aştern simplu şi repede pe hârtie impresii. Ar fi trebuit să deschid  computerul şi să scriu despre senzaţii, emoţii, întâmplări. Sau să scriu în grabă pe un colţ de hârtie cuvinte cheie care apoi să-mi amintească momentele care le-au generat.

Nu s-a întâmplat aşa, n-am înteles la început de ce. Scriind acum, înteleg. Era mult, copleşitor aproape.

Au trecut câteva zile şi imaginile, cuvintele s-au aşezat altfel. Din copleşitor, totul a devenit cald. Vreau să pot şi să ştiu cum să le mulţumesc pentru ce s-a schimbat profund şi fără întoarcere în universul meu de valori.

Cu drag, pentru voi toţi,

Daniela