De câte ori se cuprinde în cât...

M-am găsit de multe ori prinsă în capcana gândirii că oamenii buni plac tuturor celor cu care interacționează. Am observat și am învățat însă, în timp, că oamenii care nu îi plac pe aceștia din urmă, nu sunt intrinsec oameni răi. Motivul pentru care nu se  înțeleg uneori este că au valori diferite, iar această diferență creează judecată. 

Oricare ar fi sentimentele noastre pentru cineva, acea persoană va reflecta atitudinea și comportamentul nostru.

 Nu este neobișnuit ca oamenii să aibă așteptări nerealiste față de ceilalți. Ne putem aștepta ca alții să acționeze exact așa cum am dori sau să spună lucrurile pe care le-am putea spune noi într-o anumită situație. Dar amintiți-vă din experiențele pe care le-ați avut dacă nu cumva acest fel de așteptare vă pregătește pentru dezamăgire și frustrare.

Dacă o persoană vă face să vă simțiți exact la fel de fiecare dată, ajustați-vă în mod corespunzător așteptările. În acest fel vei fi pregătiți, iar comportamentul acesteia nu vă va lua prin surprindere ( așa cum face iarna în fiecare an cu primăria capitalei...). 

Oamenii cu un grad ridicat al inteligenței emoționale fac acest lucru destul de ușor. Îi recunoaștem după faptul că nu sunt întotdeauna surprinși de comportamentul unei persoane.

Ne putem antrena. Uitați-vă la ce vă ”oprește” și la ce vă ”pornește” nemulțumirea, revolta, frustrarea în relațiile pe care le aveți. Dacă reușiți să opriți pompa de adrenalină și să vă îndreptați către partea ”intelectuală” a creierului, veți fi mai în măsură să aveți o conversație și să ignorați judecata. 

O respirație adâncă și un pas mare înapoi vă pot ajuta să vă liniștiți și să vă protejați de reacția excesivă, permițându-vă astfel să continuați cu mintea și cu inima ceva mai deschise.

Și ca să nu mai tergiversăm, întrebarea cu numărul 9:

Care este caracteristica personalității dumneavoastră pe care o recunoașteți cel mai adesea și în ceilalți?

Scrieți-ne. Împărtășiți. Ajutați la creșterea coeficientului de inteligență emoțională a cititorilor acestui blog.
Mulțumire.

Un fel de antrenament

Vlad, 34 de ani, companie multinațională. Loial, conștiincios, grad ridicat de stres de performanță. Managerul departamentului său urmează să fie promovat în mai puțin de șase luni. Vlad își ascute toate simțurile și se canalizează pe obținerea poziției care se va elibera. Îi transpiră palmele doar pomenind despre asta și despre temerile lui de zi cu zi: să nu greșesc chiar acum, să nu fac lucruri care să arunce umbră asupra mea, să nu cumva să iau vreo decizie nepotrivită, să nu zic, să nu fac... Și atunci mai bine chiar nu fac. Aștept.

Balastul ăsta, cărat zi de zi, nu a trecut neobservat. Șeful a fost contrariat de schimbarea de atitudine. Vlad a pus cărțile pe masă. Mișcare bună. A urmat riposta: eu te susțin, dar dovedește că ești potrivit.Și cercul vicios al frământărilor a reînceput: să nu greșesc chiar acum, să nu...

Încercăm împreună o analiză conform DEX: a fi potrivit.

”potrivit- care are însușiri comune cu altcineva sau cu altceva, care se armonizează cu cineva sau cu ceva. Corespunzător (scopului urmărit)”. 

Alătur, puțin forțat, dar cu un scop precis, temerile exprimate de Vlad, explicațiile dex-ului și cunoștințele lui Vlad despre cum și ce e un bun manager. Privim imaginea împreună, lung, o răsucim pe toate părțile. În înșiruirea de frici de mai devreme nu găsim nici o trăsătură comună cu imaginea unui bun manager. Nici o potriveală. E rost de o metaforă.

- Hai să lăsăm la o parte tot ce am vorbit azi. Facem o pauză pentru o poveste?

E doar politicos, dar eu nu-i las timp să se răzgândească și caut, cu privirea, cel mai îndepărtat unghi din încăpere, undeva la intersecția tavanului cu zidurile. Am noroc, e o sală foarte înaltă. Îl rog să privească în punctul acela și să-și imagineze că și-ar dori să ajungă acolo. Ce crezi că ar trebui să faci?

Cred că ar trebui să mă antrenez ca să urc până acolo. Adică să mă pregătesc cumva. Să-mi antrenez mușchii, corpul. Să am condiția fizică necesară și apoi să găsesc cele mai potrivite dispozitive pe care să le folosesc pentru ascensiune: corzi, pioleți, hamuri...nu știu. Aș putea ajunge acolo și dacă m-aș urca pe umerii cuiva. Dar ce fac dacă se mișcă puțin sau vrea să plece? Mă zdrobesc de pământ?

Îl ascult și-l încurajez să continue. Construiește imaginile mai bine decât aș fi făcut-o eu. În fond, așa trebuie să se întâmple.

La finalul poveștii, simt că am ”potrivit”, ca în jocul Jengo, fiecare piesă. Acum urmează să scoatem câte una, pe rând. Încerc din nou o comparație. De data aceasta între povestea lui și premisa creată la job. Ce înseamnă antrenamentul în această situație? Ce ”mușchi” se cer antrenați?  Din ce e compus antrenamentul? Cine ar putea fi un bun antrenor? De ce tip de echipament are nevoie?

Între răspunsuri, la un moment dat, se strecoară, cuvântul ”atitudine”. Atitudinea care nu se câștigă în ziua în care ai obținut râvnita poziție. Atitudinea care te propulsează. Nu e un efect, e o condiție. 

- Să pun niște mușchi pe mine pentru mișcarea pe care vreau să o fac, nu? Adică să pun niște atitudine...

-  Intră în cantonament și exersează atitudinea managerului care îți dorești să devii. Cum arată primul tău antrenament în direcția asta? Când ai mai fost în situația de a exersa o atitudine care apoi să devină parte din construcția ta psihică?

- La început, foarte la început. Când am venit în companie. Eram...leu!

- Ce făceai altfel decât acum?

- Nu-mi era teamă de schimbări. Le primeam și le gestionam din mers. Acum mă blochez.

- Cu alte cuvinte, prima componentă a noului antrenament ar putea fi să îți manifești din nou deschiderea către a ieși din zona de confort?

- Da. Îmi place traducerea.

- Deschidere pe care ai ascuns-o în spatele lui ”să nu greșesc”. Ce se întâmpla de obicei dacă greșeai?- Făceam ceva. Orice. Acționam imediat în direcția remedierii. Vorbeam cu colegii, cu managerul meu, cu beneficiarii. O reparam...

Cu cele două componente redescoperite, dispoziția de a ieși din zona de confort și, derivând firesc de aici, orientarea către acțiune, a plecat Vlad, viitorul manager, din cabinet. Ele existau, a fost nevoie doar să le recunoască și să desțelenească un teren pe  care nu mai călcase de câteva luni bune de teamă ca ”nu cumva să...”

Perspectiva schimbării de rol poate fi copleșitoare. Identificarea, recunoașterea și apoi încrederea în resursele proprii sunt fundamentale. Rezultă încrederea în sine și atitudinea pozitiv pro-activă, care devin parte a unei atitudini contagioase.

Cel mai bun lucru despre atitudine este că o putem controla. Este o alegere. Potrivit lui Viktor E. Frankl, "cea mai mare libertate a noastră este libertatea de a ne alege atitudinea". Inteligența emoțională este abilitatea de a înțelege că nu ceea ce ți se întâmplă determină atitudinea ta, ci felul în care decizi să răspunzi.

Despre grădinărit

Ana are zece ani. Vorbim, de câteva ședințe deja, despre ce să fie oare furia asta pe care o simte și pe care o aruncă, așa, ca pe un ghem de ace, mai mult spre mama.  Asta pentru că o iubesc, zice. Cel mai mult pe lume. Așadar, concluzionez și rețin, pentru ca mai apoi să notez, ca un specialist conștiincios, către cei pe care îi iubim cel mai mult îndreptăm tot ce avem. Cu arsenal cu tot.
-Dacă ai scrie o poveste despre o fetiță furioasă, cu ce ar semăna fetița din povestea ta? 
- Cu un trandafir. Un trandafir cu cinci spini otrăvitori.
-Ți-ar plăcea să-mi spui povestea?
-A fost o dată. Nu. Trăiește acum undeva un trandafir foarte frumos care are cinci spini otrăvitori. Trandafirul va trăi fericit mulți ani doar dacă cineva îl va ajuta să scape de acești spini otrăvitori.
-Și cine ar putea face asta?
-Un florar iscusit.

Își îndreaptă arătătorul către mine.
-De fapt, primul spin dispare și numai dacă trandafirul ajunge în grădina unui florar iscusit.
-Și te gândești că aș putea fi eu acela?
-Da. Ai putea. Să-ți spun cum ar putea dispărea și ceilalți spini otrăvitori?
-Sunt foarte curioasă.
-Al doilea spin cade atunci când florarul îl ascultă pe trandafir. A, am uitat să-ți spun că trandafirul poate să vorbească. Al treilea spin se usucă atunci când florarul îi arată trandafirului unde a greșit. Pentru că am mai uitat să îți spun că uneori trandafirul face lucruri…hmmm…cum să-ți spun….nu tocmai bune.
-Care sunt acele lucruri ”nu tocmai bune” pe care trandafirul le face?
-De exemplu, se aruncă cu toți spinii lui otrăvitori peste ceilalți trandafiri și le provoacă suferință. Îi rănește.
-Ce fac ceilalți trandafiri atunci?
-Se supără și își întorc capetele în altă parte. Așa, acum ultimul spin. El dispare dacă florarul îl învață pe trandafir cum să nu-i mai rănească pe ceilalți.
-Nu e ultimul spin. E abia al patrulea.
-Hmm….E ultimul care trebuie înlăturat. Al cincilea rămâne acolo pentru supraviețuire. Poate că trandafirul va avea vreodată nevoie să se apere. Așa ca floarea de pe planeta Micului prinț.

Tattoo

Intră în cabinet, așa, mai într-o rână. Îi fac loc. E foarte tânără și blond pui. O invit să aleagă unde i-ar plăcea să se așeze și începe calvarul deciziilor. Își rotește privirea prin încăpere și speră ca eu să dispar. Ghinion.
Când începe să vorbească (”Păi...”) înregistrez vocea frământată și efortul pe care îl face, ca și cum s-ar fi înhămat la un car mult prea greu. Își mișcă mult mâinile și sunetul plasticului colorat din unghii îmi distrage ușor atenția.
Ar ști și n-ar ști despre ea, ar crede și n-ar crede, ar lăsa și nu ar lăsa ”chestii”.
Trece așa aproape o oră și la final, pentru ca nici una din noi să nu rămână suspendată, plutind pe deasupra întrebărilor, îi sugerez să deschidă umbrela.
- ?
- Dacă ai deschide deasupra ta acum o umbrelă, cum ara arăta ea?
Cred că mă vede pentru prima oară. Tot e ceva. În ciuda sentimentului meu că va strivi în picioare afurisita de umbrelă, spiță cu spiță, își înfige unghia degetului arătător în barbă și zâmbește.
- Mare și colorată. Pastel.
Mă mai uit o dată la unghiile ei.
- Și dacă ai imprima pe umbrela asta mare și colorată un mesaj în care să crezi și care să te ajute când ți-e greu, ce ai scrie?
- Adică cum? Adică așa cum sunt umbrelele cu Coca-Cola?
- La o adică și așa.
- ”Libertății, 20 jumate.” Și ar avea forma unui zgârie-nori.
N-a fost chiar absentă, îmi zic în momentul în care își pregătește, apoteotic, încheierea:
- Știi, plec din terapia asta cu trei idei de tatuaje.
- ?
- Dacă ai deschide deasupra ta acum o umbrelă, cum ar arăta ea?

Această frumoasă atât de străină. Sau invers, nu-mi dau seama.

Am zis să completez serios ciclul lecturilor mele cărtăresciene. În ultima vreme totul era pe sărite, cu nerăbdare.
Îmi place nebunia, ruperea de ritm din cărțile domniei sale. Mă fascinează imaginile care se frâng, se descompun și reapar ca și cum nimic nu li s-ar fi întâmplat.
L-am ascultat vorbind. La Alba Iulia, de exemplu, într-o paralelă fascinantă între arhitectură și construcția literară.

Mi-am făcut ochelari noi de citit. Opticris avea reduceri substanțiale la Dior și la alte nume din astea. Mi i-am luat. Am ajuns acasă și, nerăbdătoare, am ales prima carte de la capitolul ”Vezi că ți-ai promis”.
Frumoasele străine au început să se destăinuie. Citind, în fundal mi se derulau imagini recente. O reclamă la un fotoliu gonflabil pentru plajă. Aveam senzația stranie că sunt îmbrățișată în fotoliul ăsta și că încet, pe nesimțite, se dezumflă, se lasă tot mai aproape de pământ.

La sfârșitul anului 2016, Mircea Cărtărescu, premiat pentru literatură într-o gală care nu însemna nimic pentru domnia sa, dar care pentru cei care îl nominalizaseră și îl premiaseră purta simbolul timpului pe care îl trăiau, urca pe scenă și spunea: Mulțumesc celor care m-au votat și astfel m-au scos din anonimat. O substanță grea, vâscoasă și amară s-a lăsat în tot corpul meu, încercând să suprapun imaginii orbitoare, discursul și apariția scriitorului din acel moment.

Apoi au sosit în viața mea Frumoasele străine. Trufașe, veșnic indignate, ca niște fete mari la care nu se mai uită nici dracu. Frumoasele străine cu pretenții de zeițe reîncarnate cărora totul le miroase a mucegai. Tava aia, tava aia de argint... Nu mi-o pot scoate din minte. De ce ar gândi cineva că o tavă de argint, simbol al unui premiu, ar trebui să fie un obiect util? Întrebarea repetată a frumoasei străine: Nu știam la ce puteam folosi tava, sună ca în bancurile cu blonde. Un pic mai trist, dar cu același efect.
În basmul celor 12 lebede, Eliza țesea pânză după pânză ca să-și salveze frații. Frumoasele străine n-au avut parte. Cea de-a douăsprezecea le-a înfundat. S-a dezis de duzină. Incriminate, celelalte au rămas doar niște nume în literatură. Pe unde au apucat și ele câte un loc.

După ce imaginea fotoliului gonflabil a dispărut, probabil pe la a doua povestire a frumoaselor, mi-a revenit în minte refrenul ”Buctă babă pe lopată să mă duc și eu o dată”. Asta vine din ungurescul buktat care înseamnă a scufunda, a pica pe cineva la examen.
Drumul se afundă sau poate abia acum mi se luminează, așa, mai către ultima povestire. Cărți din astea, aproape de autobiografie, nu mai citesc șohan. Din ungurescul soha, adică veci.

Cine m-o fi pus, zău, să citesc cartea asta? 
Depășind, însă, elanul meu muncitoresc cuprins în aceste rânduri, rămân la stadiul în care sunt fascinată de cărțile domniei sale tot așa cum ne poate fascina misterul unei frumoase străine.