Braşov, 25 brumar

Străduţe pietruite, crescând una dintr-alta, amăgind trecătorii, şerpuind printre umbre şi crâmpeie de soare tomnatic. Terasele se deschid cu mirosuri şi culori, cu băncuţe de lemn antichizat sau jilţuri împletite, cu mese din fier cuminte desenat în curbe şi spirale sau acoperite cu roşu imperial, în falduri alunecate peste genunchi. 

Magazinele cu marfă de vacanţă şi-au desenat în vitrine poveşti despre alte anotimpuri. Tonetele cu îngheţată nu s-au închis nici ele de tot.

Trubaduri şi canţonetişti tânguiesc vara şi amestecă versuri. Se opresc oamenii, ascultă şi zâmbesc spre aducere aminte, cumpără un CD, lasă, în jobenul aşezat cu umilinţă pe trotuar, bancnote noi şi mai vechile lor speranţe.

Aleargă norii şi lasă răcoare peste bolţile de piatră cenuşie ale clădirilor, ale vechii biserici arse de timp. Ajunge o clipă să apară iar soarele şi scena se reia, ca după un stop-cadru. Aleargă din nou copiii pe lângă fântânile tăcute, pe lângă băncile de odihnă, printre porumbeii coborâţi de pe turlele bisericii, în dans de irizări metalice.

Artizani şi anticari, neguţători cu vechile lor obiecte scoase la vânzare pe străduţele înguste, pe mese aşezate sub geamuri înalte şi arcuite, ascunse de perdele grele, din croşetă nemţească, nu îmbie, nu invită, aşteaptă cumpărătorul cunoscător, căruia să îi spună povestea talgerelor din aramă şi a sfeşnicului argintat. Şi repetă poveştile, pentru că în ele sunt bucăţi de viaţă trecută, de care li se face dor, de care se despart  o dată cu talgerele de aramă şi sfeşnicul argintat. Rămâne în urmă ecoul poveştii, ca o nălucă bună şi prietenoasă peste

străduţe pietruite, cu paşi trecuţi spre înserare, cu obloane vechi şi greoaie trase scârţâind peste încă o zi.

Cartea de-o pagină

Nu ştiu dacă s-o fi scris, dar mă gândesc ce aş cuprinde eu dacă ar fi să scriu o carte de o pagină. Ce anume din tot ce răzbate prin gânduri să pui pe o pagină? Numai una. Ai cuprinde mic şi înghesuit tot ce n-ai avut forţa să prinzi în rostire sau ai alege dintre cuvinte pe cele cu ecou?

Pagina.
Cea care te-ar descoperi pentru ceilalţi încă de la primul rând şi care te-ar acoperi de glorie dintr-o frântură de frază.
Caligrafiată de mână, dactilografiată sau printată în arial.
Ciudat trebuie să fie să legi o pagină, ştiind că nimic nu-i mai urmează. O pagină. Atât ai să aduni gând cu gând.

Şi mai apoi, cum să fie: lucioasă, mată, cerată? Care dintre toate astea se potriveşte mai bine scrisului şi vorbelor tale? Îţi alunecă repede mâna că n-au cuvintele răgaz să se adune sau te laşi în gânduri şi alegi cu greu scrisul rând de rând?

Ar putea fi cartea-poveste sau cartea-zvon.  Cu fila mirosind a cărare-nspre cetină sau a bob cafeniu dulce-aromat.

De ce se pierde limba română?

Nu vreau să spun decât că îmi pare că se pierd cuvintele pe care le-am învăţat şi despre  care credeam că sunt de neschimbat.
Numai că uite, regulile pe care le-am deprins în şcoală, devin dintr-o dată desuete.
"Am mâncat decât un măr" în loc de "Am mâncat numai/doar un măr" sau "Nu am mâncat decât un măr"(adică doar atât, nimic altceva).
La fel de des, supărător şi întâlnit în vorbirea curentă unde nici nu te aştepţi, ca şi "tablourile care le-am admirat" în loc de firescul "tablourile pe care le-am admirat."
...............................................................................................................................................................
La una dintre conferinţele la care am participat nu de mult, am primit din partea organizatorilor, o geantă pentru laptop. Nouă şi frumoasă. Am ajuns acasă şi am scos din geantă însemnările pe care le făcusem, pixurile şi tot ce mai conţineau buzunăraşele roşii, închise cu clapete negre. Mirosul era cel pe care îl simţeam în fiecare septembrie când mama îmi cumpăra un ghiozdan nou. Am inspirat puternic şi mii de imagini, senzaţii şi sunete au revenit clare şi frumoase.

Şi apoi a mirosit a carte. Legată în coperţi tari, scrise cu auriu, cadou drag sub pomul de Crăciun. Anna Karenina. Eram elevă de liceu când mama mi-a făcut cadou Anna Karenina, pentru că citeam cu tot mai mare plăcere din literatura rusă, iar mamei îi place tare lucrul ăsta.

................................................................................................................................................................
Îmi tot propun tot felul de campanii:

• la intrarea în săli de spectacole, afişe cu rugămintea caldă ca atunci când intraţi pe rândul unde aveţi locul şi oamenii sunt deja aşezaţi, să treceţi cu faţa spre cei de pe rând şi nu cu spatele
• cum folosim scara rulantă? Stăm pe partea dreaptă, partea stângă o lăsăm liberă pentru cei care se grăbesc.
• folosirea denumirilor româneşti pentru apdatat (!), şeruit (!), daunlaudat (!), and so one!!

Nu mai recunosc nimic în jur şi asta mă sperie. Nici oglinzile nu mai sunt ce erau odată.

Secvenţe

Iertare. Nu știu când sau dacă am învățat ce e iertarea, nici nu știu dacă se învață. O simți sau nu, poți să faci eforturi, dar atunci s-ar putea să nu fie autentică și să rămână ca un ciob lipit pe o ulcică veche, prea dragă s-o arunci.

Creștinii o înțeleg ca pe cea mai de preț dintre porunci. Psihologii vorbesc despre acceptare, toleranță, empatie, asertivitate.

Aseară, într-o emisiune dragă mie, o doamnă, dragă de asemenea, vorbea despre operele unor mari cineaști despre care spunea că nu-i poate ierta pentru unele dintre înclinațiile lor politice și că, deci, nu poate aplauda nici frumusețea, evidentă de altfel, a creațiilor lor de-a lungul timpului.

Sigur, e treaba mea că nu înțeleg acest tip de critică, dar cred că viața e secvențială. Omul a creat frumusețea de care se bucură milioane de alți oameni. În alt plan, același om a avut opțiuni care nu se suprapun opțiunilor celorlalți, milioane. E astfel  mai puțin frumos frumosul?
Mă bucur, mă emoționez în fața unui tablou, al unui film. Și da, poate că după ce ies în stradă cumpăr ziarul din care aflu ce susținător înfocat al vreunui partizanat este cel ce tocmai m-a înălţat cu cîteva minute mai devreme. Judec altfel valoarea, îmi schimbă asta fundamental emoțiile trăite în fața operei sale?

Pot, cel mult, să am resentimente față de opțiunea sa în plan social. Dar voi aplauda la fel, de fiecare dată, geniul.

Până la urmă nu despre iertare este vorba aici, desigur, mi-am amăgit gândurile de teama de a nu le lăsa pe celelalte, cu adevărat legate de iertare să se aşeze.

Mi-e frică poate de spaţiul ăsta atât de public, deşi foarte al meu, să spun până la capăt. Şi atunci ţes în alte fire şi le las în aşteptare pe cele de început, pe un mai vechi război, cârpit, din lemn de brad.

Albastru

Aseară târziu, nişte umbre s-au apucat bezmetice să-mi bată în geam. Crengi de dud bătrân, goale, împleticite printre stele. S-au îmbrăcat în albastru-înstelat. După verde crud şi verde plin, după aramă, rubin şi chihlimbar, se agaţă acum de urma visului. Îi aţin calea albastră, rece, pură, imaterială.

Se vrea albastru dudul meu, ca lumina lui Dharmadhatu.

Mă las, deci, în lumina împrumutată, nici nu mai contează. Las porţi deschise pentru gândurile dinăuntru şi pentru cele de pe cale. Să se îngemăneze, zic, o dată!

Şi de mai jos, foşnete şi hămăit lânced de înserare se urcă până în albastru, să-l tremure în unde, ca pe o apă de început.

Un ochi blând, ca o pecete trecută, așteaptă spre orizont să despice iar lumile. E linişte acum şi  simt alunecând semințele de lună printre gânduri.

Albastru... Berlin...Ulei...

Mă joc, să găsesc asemănări şi distanţe. Urc, cobor, mă zbat între renunţare şi reîntoarceri. Pun rămăşag pe noapte şi pierd.

....................................................................................................................................................................

Ziuă ziorea, şi lumina se scutură şi se lasă grea, stăpână peste ore. Dă poruncă şi eu mai c-aş da ascultare, mai că nu. Cheiţa zbârnâie în lăcaşul ei din cutia de tablă şi porneşte firea. Ascult strada, o transform să-mi placă şi mă dumiresc încet, în aburi de ceai verde.

E bine acum. Pe Tunari colţ cu Leonida, Jose ridică obloanele de peste tabla cu meniuri iberice. De pe lateral de Tunari, vin somnoroşi şi flămânzi, cerşetori încă înscrişi în clasa I.

Scărţâie furioase claxoane, se trag unele după altele în zig-zag-uri înnebunite, pocnesc din bici stăpânii.

Cobor şi eu, îl salut pe Jose, pe micii clienţi de cărţi de poveşti şi traversez spre istorie: Eminescu, Dacia.

Pe mâine!

Voi ați știut că...

Lotul naţional de informatică a obţinut trei medalii, una de aur şi două de argint, la cea de a XVIII-a ediţie a Olimpiadei Balcanice de Infor­matică, desfaşurată în Muntenegru, în perioada 31 octombrie-7 noiembrie, in­formează Ministerul Educaţiei. Medalia de aur a fost cucerită de Andrei Purice, elev în clasa a X-a la Colegiul Naţional ,,I. L. Cara­giale“ din Ploieşti, iar medaliile de argint au fost obţinute de Alexandru Tache, clasa a XI-a, Colegiul Naţional de Informatică ,,Tudor Vianu“ şi, respectiv, Cezar Mocan, de la Liceul Internaţional de Informatică, ambele din Capitala. La concursul din acest an au participat peste 40 de elevi din 10 ţări.

Provizia de culoare

Foşnitoare şi învolburată, pădurea adună aproape cu deznădejde strat peste strat paietele de culoare şi lumină, provizii pentru zilele în care pământului i se va face iar dor de soare.
Cheile se îngustează şi se ţin repede, repede de curgerea sălbatică a Râşnoavei. Peste apă, de-a stânga ei, piscurile scobesc, arcuite, nor după nor, şi-i sfredelesc ca o daltă în cele mai ciudate forme. Cum scapă fuiorul deşirat de ascuţişul rece, se rostogoleşte spre vale, deasupra hergheliilor înspumate, cu coamele lor de frizieni şi pielea neagră, strălucitoare.
Se încleştează lumina şi aruncă ultimul rubin, ca pe un zar norocos, peste toată întinderea. Praful drumului iscat de vreo căruţă sau de maşini, prinde nuanţe de mătase şi se aşează în fire peste crengile dezgolite.
Copiii din tabăra de noiembrie, mici jochei pentru o săptămână, se închipuie, călare pe caii Dianei, Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene sau poate eroi mai din zilele acestea şi mai din desenele acestor zile, ale căror nume eu nu le ştiu.
Ajung la Cheile Cetăţii, descalecă şi îşi iau rămas bun de la căluţii lor până în vacanţa următoare. Oboseala şi nerăbdarea pentru seara focului de tabără, îi fac zgomotoşi şi agitaţi. Se duc, mai vor, mai nu, prin camere, dar zarva nu se potoleşte. Iar noi, jos, în sala mare, povestim, spunem despre fiecare dintre ei, facem planuri pentru seară şi nici nu ne dăm seamă că suntem la fel de neastâmpăraţi în toată maturitatea noastră.
"Ce este un caricaturist?" i-am întrebat în seara în care l-am invitat pe Adrian Bighei să-i cunoască şi să-l cunoască. "Un om care face portrete, dar pentru că nu ştie să le facă prea bine, îi ies aşa, haioase..."
Şi seara se întinde mult peste orele ştiute, spre bucuria lor. Şi a noastră.
Scânteile focului de tabără se vor sus, printre cele albastre, dar urcuşul li se curmă prea curând şi se topesc de dor. "Vânare de vânt".
Copiii nu prind mult din sensul vorbelor, dar îşi urcă vocile după acordurile chitarei şi noi îi ajutăm să prindă înţelesuri potrivite pentru anii lor.

Îi privesc pe ei, pe părinţii veniţi să-i vadă sau să se bucure împreună, pe cei din personalul de serviciu, pe colegii mei de echipă. Ce întâmplări ne-au adus împreună şi mai ales ce gânduri? Oare peste ce unde s-au întâlnit voinţele şi ne-au aşezat clipele pe aceleaşi fire?

Se stinge cald focul şi se mai joacă doar peste pietrele care-l înconjoară şi nu-l lasă să se întindă peste iarba amorţită. Plecăm spre cabană să pregătim tobe mari şi mici, castaniete şi licurici.

Dinspre toamnă spre Sinaia

Îmi plac foarte mult drumurile străjuite de păduri în toamnă! Că le vezi din tren sau de pe şosea, mi se pare că puţine lucruri se pot compara cu frumuseţea pădurilor de octombrie.

Mă îndrept spre Sinaia, loc pe care acum îl ştiu atât de bine, şi aproape că simt şi văd cum urcă prin trunchiuri aurul şi cuprul pământului. Îşi foşnesc copacii culorile spre cer şi cerul le aşează spre păstrare să amestece din ele mai apoi curcubeele de vară.

Se apleacă spre ape să-şi oglindească bogăţia şi parcă niciodată nu sunt apele mai limpezi ca acum, când îşi lustruiesc dinadins faţa ca să primească blând chipul rătăcit al fiecărei frunze.

Peste zi, când soarele taie panglici arămii şi le răsfiră peste lume, e un fel de frumuseţe. Apoi, în amurg, când panglicile înlănţuie soarele ca într-o îmbrăţişare de Noapte bună, se întâmplă ceva greu de cuprins în vorbe. Poate doar penelul măiestrit să mai prindă cumva firea.

Cobor din tren şi mergem cu maşina spre Târgovişte, ţara adevăratei toamne. Pe la porţi, buchete de roşu şi chihlimbar în coşuri, vânăt şi verde în lădiţe cântărite gata pentru cămară. Se întrec oameni şi copaci în frumuseţe şi culorile se bucură şi se alintă şi-ţi dezmiardă ochii, ţie, la fel de trecător ca ele.
Iubesc munţii, dealurile, pădurile, dimineţile, culorile. Cred în oameni până la capăt.

Sâmbătă

Se întâmplă uneori ca zilele să curgă frumos, chiar dacă fără mari explozii de evenimente, alteori, fără ca ceva să te pregătească, ziua se umple cu oameni şi întâmplări de nu-ţi poţi crede!

Sâmbătă. Nici nu mai are importanţă pe unde în calendar. Mergem la o lansare de carte, la Teatrul Odeon. Cesare Pavese. Elogiu şi referinţe despre om şi operă.


"Este pentru prima dată când fac bilanțul unui an care nu s-a sfârșit încă. În meseria mea, deci, sunt rege. Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci. În viața mea sunt mai disperat și mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic. Am ignorat câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al "neliniștei îngrijorate" am recăzut în nisipurile mișcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă.. Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare - dacă nu acelea, altele? Rămâne că știu care este triumful meu cel mai deplin - și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, îi lipsește viața. Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte. Acesta este bilanțul anului care nu s-a sfârșit încă, pe care nu-l voi sfârși."  (Cesare Pavese)


O întâlnim şi o cunoaştem aici pe Margareta Labiş, sora poetului. Sunt foarte emoţionată. Are câteva fotografii cu fratele ei şi mie mi se pare că lumea se învârte cu mine cu tot prea repede. Îmi amintesc în secunde, imagini de la lecţiile de limba română cu frumoasa profesoară din clasele V-VIII şi de vocea ei clară şi adâncă.

Tulburată îndeajuns de întâlnire şi de amintiri, plec undeva în apropierea universității, unde urmează să mă întâlnesc cu un grup de foşti elevi.
De cu o zi înainte, când am primit telefonul lor, mă gândesc la întâlnirea asta cu drag, cu nerăbdare şi cu emoţie. Cum vor fi arătând? Le e bine pe unde sunt? Ce ne vom spune?

Primele care vin sunt Andra şi Alina. Uşor de recunoscut, pentru că au păstrat lumina chipului. Doar mai frumoase în feminitatea lor de acum.
Florin şi Sorin. Poznaşi dintotdeauna, apar împreună. Aşa au fost mereu. Nedespărţiţi.
Înăuntru ne aşteaptă Cristi, şeful clasei, rămas şi acum omul cu idei. Mă impresionează locul ales: elegant, cu un  ceva special. Lost society.
Cu ceva întârziere vine şi Paul, la fel de delicat cum îl lăsasem cu ani în urmă şi-n plus cu o uşoară umbră de melancolie de poet. Ne amintim, râdem plin şi frumos, vorbim despre cei care lipsesc şi despre cei de faţă, exagerăm şi inventăm, înţelegem astăzi lucrurile în alt fel decât în urmă cu ani.
Mă topesc de câte ori îmi spun Doamna şi eu nu-i pot privi pe tinerii ăştia adulţi altfel decât pe copiii aceia din clasa I A.
Ne promitem o nouă întâlnire, dar într-un sfârşit de săptămână la munte de data aceasta, că sunt atâtea de spus! Uite, au trecut trei ore şi nu ne-am dat seama!

Mă despart de ei doar pentru că trebuie să fim în câteva minute din nou la Teatrul Odeon, unde suntem invitaţi la una dintre nopţile albe ale acordeonului.
Îi privesc cum rămân împreună la masă şi mă înduioşează atât de mult, încât pe drumul de întoarcere spre teatru îmi ridic faţa cu totul spre aerul rece, să-mi oprească plânsul şi să-mi spulbere, ca pe nişte frunze de toamnă, frământările de gând.

Îmbrac noaptea de acordeon în catifeaua purpură a lojii şi mă las cu totul în sunete. E o minune ce se întâmplă acolo: clape şi butoane care se ascund şi reapar sub degetele artistului şi burduful cântător care se încovoaie ascultător şi reverenţios în faţa măiestriei. Muzica e frumoasă, plină şi limpede, ca o lună veneţiană.

La final, în foaier, improvizaţie, spectacol, artă: trei acordeonişti, trei şcoli diferite, şi spaţiul se umple cu amalgam de sunet, entuziasm, aplauze.

Ieşim şi se face de duminică. Nici nu mai are importanţă unde în calendar.

Cu oameni, despre oameni, pentru oameni

E ora şase spre seară şi eu levitez deasupra întâmplărilor mele de peste zi. Îmi place senzaţia de împlinire pe care o simt după ce citesc un pasaj dintr-o carte destul de americănească, de altfel, despre recunoştinţa pe care ar trebui s-o resimţim în fiecare zi pentru ceea ce avem şi pentru ceea ce suntem.
În biroul din care privesc spre stradă sau spre curtea interioară a clădirii e linişte acum şi mă gândesc că e un spaţiu neobişnuit pentru ceea ce numim îndeobşte "birou". Lucrurile curg cu destul de mult calm aici şi cred că este unul dintre puţinele locuri de muncă pe care le poţi invidia. Ceea ce mă convinge încă o dată că sistemul suntem noi. Fiecare dintre noi.
Mă duc, deci, cu gândul peste tot ce am întâlnit azi, oameni şi poveştile lor. Un amalgam ei cu toţii şi un amestec fiecare luat în parte. După fiecare întâlnire, păstrez câteva minute bune gesturi şi voci pe care le aşez peste ale mele, ca să-mi fie mai uşor să înţeleg. Nu confund lucrurile, le reaşez acolo unde le-au lăsat oamenii la plecarea lor. Pentru că ştiu că vor reveni şi, cum ar zice, maramureşanu', îi bine să aibă omu' lucru' lui...
...................................................................................................................................................................

Am auzit o povestioară care mi s-ar fi putut părea neverosimilă dacă nu i-aş fi ştiut foarte bine pe cei care mi-au spus-o.
Un băieţel de vreo 10 ani dintr-un sat moldovenesc, sănătos şi cu gândurile limpezi ca mai toţi copiii satelor noastre neatinse prea mult de dogoarea occidentală, a mers la Iaşi împreună cu părinţii, în vizită la rude. Nu era prima lui vizită "la oraş", nu e vorba despre vreun mic sălbatic care descoperă cu uimire vitrinele. Doar Mc-ul îl descoperea pentru prima oară.
Bătând străzile fie în căutare de îmbrăcăminte nouă, fie pur şi simplu de dragul oraşului, s-au gândit cei mari să-l ducă la Mc, crezând că băieţelul s-ar putea bucura de locul cu hamburgeri uriaşi.
Au ales de pe panourile luminoase un meniu cu carne, să fie consistent şi bun. Hamburger, de exemplu.

Pofticios şi flămând, băieţelul a muşcat. O dată. După prima înghiţitură, a dus grămada de carne la nas şi le-a spus celorlalţi că ce avea el nu era carne. Au încercat să-l convingă că aşa e aici, că e mai bun decât acasă, că e o carne preparată special.
Asta nu e carne. Nu miroase a carne, nu arată. "Pute", le-a spus simplu şi clar.
Au făcut schimb şi i-au dat copănele. Bucuros din nou, a dus copănelul la gură, a muşcat. O dată. După prima înghiţitură, a dus bucata de carne la nas şi le-a spus celorlalţi că ce avea el nu era carne. Nici asta???
Arată ca un copănel, dar nu e carne de pui! Le-a dat să miroase. Nu era ceva stricat, ştia, nu despre asta era vorba. Pur şi simplu nu era carne şi gata! Nu putea să explice mai mult. Se uita doar înciudat la forma de copănel pe care o recunoştea. Dar de ce nu era totuşi carne?

Mă gândesc că peste câţiva ani acelaşi băieţel va fi elev undeva în Iaşi, iar în pauze s-ar putea să i se facă foarte foame.