Daruri

Magazinul cu jucării de lemn colorat şi mărgele înşirate în spirale, unde intru adesea înainte de Crăciun numai pentru bucuria ochilor şi a aducerii aminte, se află pe strada Viitorului. Uşa magazinului se deschide într-un clinchet de clopoţel cald, şi scârţâie uşor şi plăcut, a lemn adevărat.

Am intrat ieri şi ca de atâtea alte ori, printre bucăţile de sticlă colorată ale caleidoscoapelor, am găsit agăţate amintiri despre anii mici ai Amaliei mele.

 Mă uitam la fiecare obiect, dintre sutele atât de atent alese pentru gusturi parcă demult uitate în sertarele cu levănţică. Inspiram  mirosul de vopsea de lemn şi de turtă dulce din pachetele pregătite pentru Sfântul Nicolae.

Au intrat grăbite o fetiţă de vreo şase ani şi mama ei. Din toată graba, cea mică s-a aplecat la coşul cu figurine pentru pomul de iarnă, într-o secundă s-a răzgândit şi a amestecat printre mănuşile colorate, din lână plină de casă, apoi a urcat cele două trepte spre spaţiul cu jucării pentru minte şi suflet de copil.

Cu părul prins într-o fundiţă mare şi cu paltonaşul în cloşuri colorate, alerga, alegea, se răzgândea şi toată bucuria ei punea lumină peste îngeraşii din catifea, peste părul bălai al păpuşilor din aţă, peste căciuliţe şi fulare, peste tobe mari şi tobe mici, peste sfârleze sculptate, cu capătul muiat în vopsea de curcubeu.

Mi se oprise timpul, doar gândurile suprapuneau peste întâmplarea de acum, imagini şi cuvinte.

Mă întreb cât din tot ce ne amintim despre momente din viaţa noastră, ni s-a întâmplat cu adevărat şi cât e dorinţa a ceea ce am fi vrut să fie.

Iau de pe raft o mică vază, probabil pentru tulpini subţiri, primăvăratice, din sticlă colorată, asemănătoare ca formă cu paharele Berzelius. Numele acesta mă duce cu gândul la buna mea prietenă, de curând doctor în chimie şi găsesc că este cel mai bun cadou: trei vaze, în trei nuanţe translucide, pe care să le potrivească în sufragerie după gustul ei.

Pentru Alina ei, de la "a alina", un album cu cadre de picturi de Paul Klee, pe care să îl descopere, şi unde să-şi încerce culorile şi imaginaţia.

Alex împlineşte şi el alt anişor şi aleg dintre toate un joc pe suport de lemn, care să-l amuze şi care să-l ajute să crească frumos.

Apoi mă uit la întâmplare la tot felul de lucruri. Un ceas medalion, pe  care îl deschid, îmi indică jucăuş, cu arătătorul lui metalic lucitor, că e timpul să plec. Sunt de ceva vreme în magazin, iar dincolo, pe strada Viitorului, ceasurile curg ameninţător.

Carte pentru mama

Caut prin gând un dar potrivit mamei pentru sărbătorile de iarnă. M-am lăsat amăgită de vitrine, dar ştiu că mamei îi plac lucrurile mai puţin strălucitoare pe care i le-aş putea împleti chiar eu. Păstrează şi acum o poezie scrisă de mine, cu mulţi ani în urmă. Am găsit-o într-un sertar, pe când cotrăbăiam, aşa cum îmi plăcea mereu să fac, printre lucrurile ei, mirosind a ceva ce nu poate avea egal pe lume.

Tot acolo am găsit, aşezate cu grijă să nu-şi îndoaie colţurile, foi printate cu scrisuri de pe blogul meu. A învăţat să meşterească Internetul, se descurcă şi îi place, şi citeşte, parcă pe ascuns, din când în când, blogul fetei mnica de-mpăratu.

Mi-o imaginez uneori în faţa ecranului, devenit dintr-o dată calea spre mine, adunând între cutele frunţii şi între pleope imaginile noastre împreună, mai apoi plecarea mea, viaţa ei şi viaţa mea.

Nu crede până la capăt în lumea asta virtuală, proaspăt descoperită şi atunci strânge foi în arial spre păstrare, în sertarele ei mai sigure decât oricare alt loc.

M-am gândit să-i scriu o carte. Cu scrisul mare, să nu-i obosească vederea şi litere buclate, aplecate spre dreapta, ca un căpşor de copil adormit spre seară pe umărul ei cald. Negru pe alb, cu puncte apăsate peste "i"-uri, aşa cum şi-a purtat întreaga viaţă. Cu coperţi bătute-n catifea regală, să i se potrivească între degetele lungi şi delicate.

Da, am să adun cele mai calde pagini din tot ce am scris eu, să le aşeze mama în rafturile de nuc bătrân. Poate că furişându-se uneori, după ce va fi dat scânteie în soba din camera din spate, va citi şi tata. Poate că, neînţelegând nimic despre autor, va răsfoi vreodată şi fratele meu.

Braşov, 25 brumar

Străduţe pietruite, crescând una dintr-alta, amăgind trecătorii, şerpuind printre umbre şi crâmpeie de soare tomnatic. Terasele se deschid cu mirosuri şi culori, cu băncuţe de lemn antichizat sau jilţuri împletite, cu mese din fier cuminte desenat în curbe şi spirale sau acoperite cu roşu imperial, în falduri alunecate peste genunchi. 

Magazinele cu marfă de vacanţă şi-au desenat în vitrine poveşti despre alte anotimpuri. Tonetele cu îngheţată nu s-au închis nici ele de tot.

Trubaduri şi canţonetişti tânguiesc vara şi amestecă versuri. Se opresc oamenii, ascultă şi zâmbesc spre aducere aminte, cumpără un CD, lasă, în jobenul aşezat cu umilinţă pe trotuar, bancnote noi şi mai vechile lor speranţe.

Aleargă norii şi lasă răcoare peste bolţile de piatră cenuşie ale clădirilor, ale vechii biserici arse de timp. Ajunge o clipă să apară iar soarele şi scena se reia, ca după un stop-cadru. Aleargă din nou copiii pe lângă fântânile tăcute, pe lângă băncile de odihnă, printre porumbeii coborâţi de pe turlele bisericii, în dans de irizări metalice.

Artizani şi anticari, neguţători cu vechile lor obiecte scoase la vânzare pe străduţele înguste, pe mese aşezate sub geamuri înalte şi arcuite, ascunse de perdele grele, din croşetă nemţească, nu îmbie, nu invită, aşteaptă cumpărătorul cunoscător, căruia să îi spună povestea talgerelor din aramă şi a sfeşnicului argintat. Şi repetă poveştile, pentru că în ele sunt bucăţi de viaţă trecută, de care li se face dor, de care se despart  o dată cu talgerele de aramă şi sfeşnicul argintat. Rămâne în urmă ecoul poveştii, ca o nălucă bună şi prietenoasă peste

străduţe pietruite, cu paşi trecuţi spre înserare, cu obloane vechi şi greoaie trase scârţâind peste încă o zi.

Cartea de-o pagină

Nu ştiu dacă s-o fi scris, dar mă gândesc ce aş cuprinde eu dacă ar fi să scriu o carte de o pagină. Ce anume din tot ce răzbate prin gânduri să pui pe o pagină? Numai una. Ai cuprinde mic şi înghesuit tot ce n-ai avut forţa să prinzi în rostire sau ai alege dintre cuvinte pe cele cu ecou?

Pagina.
Cea care te-ar descoperi pentru ceilalţi încă de la primul rând şi care te-ar acoperi de glorie dintr-o frântură de frază.
Caligrafiată de mână, dactilografiată sau printată în arial.
Ciudat trebuie să fie să legi o pagină, ştiind că nimic nu-i mai urmează. O pagină. Atât ai să aduni gând cu gând.

Şi mai apoi, cum să fie: lucioasă, mată, cerată? Care dintre toate astea se potriveşte mai bine scrisului şi vorbelor tale? Îţi alunecă repede mâna că n-au cuvintele răgaz să se adune sau te laşi în gânduri şi alegi cu greu scrisul rând de rând?

Ar putea fi cartea-poveste sau cartea-zvon.  Cu fila mirosind a cărare-nspre cetină sau a bob cafeniu dulce-aromat.

De ce se pierde limba română?

Nu vreau să spun decât că îmi pare că se pierd cuvintele pe care le-am învăţat şi despre  care credeam că sunt de neschimbat.
Numai că uite, regulile pe care le-am deprins în şcoală, devin dintr-o dată desuete.
"Am mâncat decât un măr" în loc de "Am mâncat numai/doar un măr" sau "Nu am mâncat decât un măr"(adică doar atât, nimic altceva).
La fel de des, supărător şi întâlnit în vorbirea curentă unde nici nu te aştepţi, ca şi "tablourile care le-am admirat" în loc de firescul "tablourile pe care le-am admirat."
...............................................................................................................................................................
La una dintre conferinţele la care am participat nu de mult, am primit din partea organizatorilor, o geantă pentru laptop. Nouă şi frumoasă. Am ajuns acasă şi am scos din geantă însemnările pe care le făcusem, pixurile şi tot ce mai conţineau buzunăraşele roşii, închise cu clapete negre. Mirosul era cel pe care îl simţeam în fiecare septembrie când mama îmi cumpăra un ghiozdan nou. Am inspirat puternic şi mii de imagini, senzaţii şi sunete au revenit clare şi frumoase.

Şi apoi a mirosit a carte. Legată în coperţi tari, scrise cu auriu, cadou drag sub pomul de Crăciun. Anna Karenina. Eram elevă de liceu când mama mi-a făcut cadou Anna Karenina, pentru că citeam cu tot mai mare plăcere din literatura rusă, iar mamei îi place tare lucrul ăsta.

................................................................................................................................................................
Îmi tot propun tot felul de campanii:

• la intrarea în săli de spectacole, afişe cu rugămintea caldă ca atunci când intraţi pe rândul unde aveţi locul şi oamenii sunt deja aşezaţi, să treceţi cu faţa spre cei de pe rând şi nu cu spatele
• cum folosim scara rulantă? Stăm pe partea dreaptă, partea stângă o lăsăm liberă pentru cei care se grăbesc.
• folosirea denumirilor româneşti pentru apdatat (!), şeruit (!), daunlaudat (!), and so one!!

Nu mai recunosc nimic în jur şi asta mă sperie. Nici oglinzile nu mai sunt ce erau odată.

Secvenţe

Iertare. Nu știu când sau dacă am învățat ce e iertarea, nici nu știu dacă se învață. O simți sau nu, poți să faci eforturi, dar atunci s-ar putea să nu fie autentică și să rămână ca un ciob lipit pe o ulcică veche, prea dragă s-o arunci.

Creștinii o înțeleg ca pe cea mai de preț dintre porunci. Psihologii vorbesc despre acceptare, toleranță, empatie, asertivitate.

Aseară, într-o emisiune dragă mie, o doamnă, dragă de asemenea, vorbea despre operele unor mari cineaști despre care spunea că nu-i poate ierta pentru unele dintre înclinațiile lor politice și că, deci, nu poate aplauda nici frumusețea, evidentă de altfel, a creațiilor lor de-a lungul timpului.

Sigur, e treaba mea că nu înțeleg acest tip de critică, dar cred că viața e secvențială. Omul a creat frumusețea de care se bucură milioane de alți oameni. În alt plan, același om a avut opțiuni care nu se suprapun opțiunilor celorlalți, milioane. E astfel  mai puțin frumos frumosul?
Mă bucur, mă emoționez în fața unui tablou, al unui film. Și da, poate că după ce ies în stradă cumpăr ziarul din care aflu ce susținător înfocat al vreunui partizanat este cel ce tocmai m-a înălţat cu cîteva minute mai devreme. Judec altfel valoarea, îmi schimbă asta fundamental emoțiile trăite în fața operei sale?

Pot, cel mult, să am resentimente față de opțiunea sa în plan social. Dar voi aplauda la fel, de fiecare dată, geniul.

Până la urmă nu despre iertare este vorba aici, desigur, mi-am amăgit gândurile de teama de a nu le lăsa pe celelalte, cu adevărat legate de iertare să se aşeze.

Mi-e frică poate de spaţiul ăsta atât de public, deşi foarte al meu, să spun până la capăt. Şi atunci ţes în alte fire şi le las în aşteptare pe cele de început, pe un mai vechi război, cârpit, din lemn de brad.

Albastru

Aseară târziu, nişte umbre s-au apucat bezmetice să-mi bată în geam. Crengi de dud bătrân, goale, împleticite printre stele. S-au îmbrăcat în albastru-înstelat. După verde crud şi verde plin, după aramă, rubin şi chihlimbar, se agaţă acum de urma visului. Îi aţin calea albastră, rece, pură, imaterială.

Se vrea albastru dudul meu, ca lumina lui Dharmadhatu.

Mă las, deci, în lumina împrumutată, nici nu mai contează. Las porţi deschise pentru gândurile dinăuntru şi pentru cele de pe cale. Să se îngemăneze, zic, o dată!

Şi de mai jos, foşnete şi hămăit lânced de înserare se urcă până în albastru, să-l tremure în unde, ca pe o apă de început.

Un ochi blând, ca o pecete trecută, așteaptă spre orizont să despice iar lumile. E linişte acum şi  simt alunecând semințele de lună printre gânduri.

Albastru... Berlin...Ulei...

Mă joc, să găsesc asemănări şi distanţe. Urc, cobor, mă zbat între renunţare şi reîntoarceri. Pun rămăşag pe noapte şi pierd.

....................................................................................................................................................................

Ziuă ziorea, şi lumina se scutură şi se lasă grea, stăpână peste ore. Dă poruncă şi eu mai c-aş da ascultare, mai că nu. Cheiţa zbârnâie în lăcaşul ei din cutia de tablă şi porneşte firea. Ascult strada, o transform să-mi placă şi mă dumiresc încet, în aburi de ceai verde.

E bine acum. Pe Tunari colţ cu Leonida, Jose ridică obloanele de peste tabla cu meniuri iberice. De pe lateral de Tunari, vin somnoroşi şi flămânzi, cerşetori încă înscrişi în clasa I.

Scărţâie furioase claxoane, se trag unele după altele în zig-zag-uri înnebunite, pocnesc din bici stăpânii.

Cobor şi eu, îl salut pe Jose, pe micii clienţi de cărţi de poveşti şi traversez spre istorie: Eminescu, Dacia.

Pe mâine!

Voi ați știut că...

Lotul naţional de informatică a obţinut trei medalii, una de aur şi două de argint, la cea de a XVIII-a ediţie a Olimpiadei Balcanice de Infor­matică, desfaşurată în Muntenegru, în perioada 31 octombrie-7 noiembrie, in­formează Ministerul Educaţiei. Medalia de aur a fost cucerită de Andrei Purice, elev în clasa a X-a la Colegiul Naţional ,,I. L. Cara­giale“ din Ploieşti, iar medaliile de argint au fost obţinute de Alexandru Tache, clasa a XI-a, Colegiul Naţional de Informatică ,,Tudor Vianu“ şi, respectiv, Cezar Mocan, de la Liceul Internaţional de Informatică, ambele din Capitala. La concursul din acest an au participat peste 40 de elevi din 10 ţări.

Provizia de culoare

Foşnitoare şi învolburată, pădurea adună aproape cu deznădejde strat peste strat paietele de culoare şi lumină, provizii pentru zilele în care pământului i se va face iar dor de soare.
Cheile se îngustează şi se ţin repede, repede de curgerea sălbatică a Râşnoavei. Peste apă, de-a stânga ei, piscurile scobesc, arcuite, nor după nor, şi-i sfredelesc ca o daltă în cele mai ciudate forme. Cum scapă fuiorul deşirat de ascuţişul rece, se rostogoleşte spre vale, deasupra hergheliilor înspumate, cu coamele lor de frizieni şi pielea neagră, strălucitoare.
Se încleştează lumina şi aruncă ultimul rubin, ca pe un zar norocos, peste toată întinderea. Praful drumului iscat de vreo căruţă sau de maşini, prinde nuanţe de mătase şi se aşează în fire peste crengile dezgolite.
Copiii din tabăra de noiembrie, mici jochei pentru o săptămână, se închipuie, călare pe caii Dianei, Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene sau poate eroi mai din zilele acestea şi mai din desenele acestor zile, ale căror nume eu nu le ştiu.
Ajung la Cheile Cetăţii, descalecă şi îşi iau rămas bun de la căluţii lor până în vacanţa următoare. Oboseala şi nerăbdarea pentru seara focului de tabără, îi fac zgomotoşi şi agitaţi. Se duc, mai vor, mai nu, prin camere, dar zarva nu se potoleşte. Iar noi, jos, în sala mare, povestim, spunem despre fiecare dintre ei, facem planuri pentru seară şi nici nu ne dăm seamă că suntem la fel de neastâmpăraţi în toată maturitatea noastră.
"Ce este un caricaturist?" i-am întrebat în seara în care l-am invitat pe Adrian Bighei să-i cunoască şi să-l cunoască. "Un om care face portrete, dar pentru că nu ştie să le facă prea bine, îi ies aşa, haioase..."
Şi seara se întinde mult peste orele ştiute, spre bucuria lor. Şi a noastră.
Scânteile focului de tabără se vor sus, printre cele albastre, dar urcuşul li se curmă prea curând şi se topesc de dor. "Vânare de vânt".
Copiii nu prind mult din sensul vorbelor, dar îşi urcă vocile după acordurile chitarei şi noi îi ajutăm să prindă înţelesuri potrivite pentru anii lor.

Îi privesc pe ei, pe părinţii veniţi să-i vadă sau să se bucure împreună, pe cei din personalul de serviciu, pe colegii mei de echipă. Ce întâmplări ne-au adus împreună şi mai ales ce gânduri? Oare peste ce unde s-au întâlnit voinţele şi ne-au aşezat clipele pe aceleaşi fire?

Se stinge cald focul şi se mai joacă doar peste pietrele care-l înconjoară şi nu-l lasă să se întindă peste iarba amorţită. Plecăm spre cabană să pregătim tobe mari şi mici, castaniete şi licurici.

Dinspre toamnă spre Sinaia

Îmi plac foarte mult drumurile străjuite de păduri în toamnă! Că le vezi din tren sau de pe şosea, mi se pare că puţine lucruri se pot compara cu frumuseţea pădurilor de octombrie.

Mă îndrept spre Sinaia, loc pe care acum îl ştiu atât de bine, şi aproape că simt şi văd cum urcă prin trunchiuri aurul şi cuprul pământului. Îşi foşnesc copacii culorile spre cer şi cerul le aşează spre păstrare să amestece din ele mai apoi curcubeele de vară.

Se apleacă spre ape să-şi oglindească bogăţia şi parcă niciodată nu sunt apele mai limpezi ca acum, când îşi lustruiesc dinadins faţa ca să primească blând chipul rătăcit al fiecărei frunze.

Peste zi, când soarele taie panglici arămii şi le răsfiră peste lume, e un fel de frumuseţe. Apoi, în amurg, când panglicile înlănţuie soarele ca într-o îmbrăţişare de Noapte bună, se întâmplă ceva greu de cuprins în vorbe. Poate doar penelul măiestrit să mai prindă cumva firea.

Cobor din tren şi mergem cu maşina spre Târgovişte, ţara adevăratei toamne. Pe la porţi, buchete de roşu şi chihlimbar în coşuri, vânăt şi verde în lădiţe cântărite gata pentru cămară. Se întrec oameni şi copaci în frumuseţe şi culorile se bucură şi se alintă şi-ţi dezmiardă ochii, ţie, la fel de trecător ca ele.
Iubesc munţii, dealurile, pădurile, dimineţile, culorile. Cred în oameni până la capăt.

Sâmbătă

Se întâmplă uneori ca zilele să curgă frumos, chiar dacă fără mari explozii de evenimente, alteori, fără ca ceva să te pregătească, ziua se umple cu oameni şi întâmplări de nu-ţi poţi crede!

Sâmbătă. Nici nu mai are importanţă pe unde în calendar. Mergem la o lansare de carte, la Teatrul Odeon. Cesare Pavese. Elogiu şi referinţe despre om şi operă.


"Este pentru prima dată când fac bilanțul unui an care nu s-a sfârșit încă. În meseria mea, deci, sunt rege. Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci. În viața mea sunt mai disperat și mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic. Am ignorat câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al "neliniștei îngrijorate" am recăzut în nisipurile mișcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă.. Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare - dacă nu acelea, altele? Rămâne că știu care este triumful meu cel mai deplin - și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, îi lipsește viața. Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte. Acesta este bilanțul anului care nu s-a sfârșit încă, pe care nu-l voi sfârși."  (Cesare Pavese)


O întâlnim şi o cunoaştem aici pe Margareta Labiş, sora poetului. Sunt foarte emoţionată. Are câteva fotografii cu fratele ei şi mie mi se pare că lumea se învârte cu mine cu tot prea repede. Îmi amintesc în secunde, imagini de la lecţiile de limba română cu frumoasa profesoară din clasele V-VIII şi de vocea ei clară şi adâncă.

Tulburată îndeajuns de întâlnire şi de amintiri, plec undeva în apropierea universității, unde urmează să mă întâlnesc cu un grup de foşti elevi.
De cu o zi înainte, când am primit telefonul lor, mă gândesc la întâlnirea asta cu drag, cu nerăbdare şi cu emoţie. Cum vor fi arătând? Le e bine pe unde sunt? Ce ne vom spune?

Primele care vin sunt Andra şi Alina. Uşor de recunoscut, pentru că au păstrat lumina chipului. Doar mai frumoase în feminitatea lor de acum.
Florin şi Sorin. Poznaşi dintotdeauna, apar împreună. Aşa au fost mereu. Nedespărţiţi.
Înăuntru ne aşteaptă Cristi, şeful clasei, rămas şi acum omul cu idei. Mă impresionează locul ales: elegant, cu un  ceva special. Lost society.
Cu ceva întârziere vine şi Paul, la fel de delicat cum îl lăsasem cu ani în urmă şi-n plus cu o uşoară umbră de melancolie de poet. Ne amintim, râdem plin şi frumos, vorbim despre cei care lipsesc şi despre cei de faţă, exagerăm şi inventăm, înţelegem astăzi lucrurile în alt fel decât în urmă cu ani.
Mă topesc de câte ori îmi spun Doamna şi eu nu-i pot privi pe tinerii ăştia adulţi altfel decât pe copiii aceia din clasa I A.
Ne promitem o nouă întâlnire, dar într-un sfârşit de săptămână la munte de data aceasta, că sunt atâtea de spus! Uite, au trecut trei ore şi nu ne-am dat seama!

Mă despart de ei doar pentru că trebuie să fim în câteva minute din nou la Teatrul Odeon, unde suntem invitaţi la una dintre nopţile albe ale acordeonului.
Îi privesc cum rămân împreună la masă şi mă înduioşează atât de mult, încât pe drumul de întoarcere spre teatru îmi ridic faţa cu totul spre aerul rece, să-mi oprească plânsul şi să-mi spulbere, ca pe nişte frunze de toamnă, frământările de gând.

Îmbrac noaptea de acordeon în catifeaua purpură a lojii şi mă las cu totul în sunete. E o minune ce se întâmplă acolo: clape şi butoane care se ascund şi reapar sub degetele artistului şi burduful cântător care se încovoaie ascultător şi reverenţios în faţa măiestriei. Muzica e frumoasă, plină şi limpede, ca o lună veneţiană.

La final, în foaier, improvizaţie, spectacol, artă: trei acordeonişti, trei şcoli diferite, şi spaţiul se umple cu amalgam de sunet, entuziasm, aplauze.

Ieşim şi se face de duminică. Nici nu mai are importanţă unde în calendar.

Cu oameni, despre oameni, pentru oameni

E ora şase spre seară şi eu levitez deasupra întâmplărilor mele de peste zi. Îmi place senzaţia de împlinire pe care o simt după ce citesc un pasaj dintr-o carte destul de americănească, de altfel, despre recunoştinţa pe care ar trebui s-o resimţim în fiecare zi pentru ceea ce avem şi pentru ceea ce suntem.
În biroul din care privesc spre stradă sau spre curtea interioară a clădirii e linişte acum şi mă gândesc că e un spaţiu neobişnuit pentru ceea ce numim îndeobşte "birou". Lucrurile curg cu destul de mult calm aici şi cred că este unul dintre puţinele locuri de muncă pe care le poţi invidia. Ceea ce mă convinge încă o dată că sistemul suntem noi. Fiecare dintre noi.
Mă duc, deci, cu gândul peste tot ce am întâlnit azi, oameni şi poveştile lor. Un amalgam ei cu toţii şi un amestec fiecare luat în parte. După fiecare întâlnire, păstrez câteva minute bune gesturi şi voci pe care le aşez peste ale mele, ca să-mi fie mai uşor să înţeleg. Nu confund lucrurile, le reaşez acolo unde le-au lăsat oamenii la plecarea lor. Pentru că ştiu că vor reveni şi, cum ar zice, maramureşanu', îi bine să aibă omu' lucru' lui...
...................................................................................................................................................................

Am auzit o povestioară care mi s-ar fi putut părea neverosimilă dacă nu i-aş fi ştiut foarte bine pe cei care mi-au spus-o.
Un băieţel de vreo 10 ani dintr-un sat moldovenesc, sănătos şi cu gândurile limpezi ca mai toţi copiii satelor noastre neatinse prea mult de dogoarea occidentală, a mers la Iaşi împreună cu părinţii, în vizită la rude. Nu era prima lui vizită "la oraş", nu e vorba despre vreun mic sălbatic care descoperă cu uimire vitrinele. Doar Mc-ul îl descoperea pentru prima oară.
Bătând străzile fie în căutare de îmbrăcăminte nouă, fie pur şi simplu de dragul oraşului, s-au gândit cei mari să-l ducă la Mc, crezând că băieţelul s-ar putea bucura de locul cu hamburgeri uriaşi.
Au ales de pe panourile luminoase un meniu cu carne, să fie consistent şi bun. Hamburger, de exemplu.

Pofticios şi flămând, băieţelul a muşcat. O dată. După prima înghiţitură, a dus grămada de carne la nas şi le-a spus celorlalţi că ce avea el nu era carne. Au încercat să-l convingă că aşa e aici, că e mai bun decât acasă, că e o carne preparată special.
Asta nu e carne. Nu miroase a carne, nu arată. "Pute", le-a spus simplu şi clar.
Au făcut schimb şi i-au dat copănele. Bucuros din nou, a dus copănelul la gură, a muşcat. O dată. După prima înghiţitură, a dus bucata de carne la nas şi le-a spus celorlalţi că ce avea el nu era carne. Nici asta???
Arată ca un copănel, dar nu e carne de pui! Le-a dat să miroase. Nu era ceva stricat, ştia, nu despre asta era vorba. Pur şi simplu nu era carne şi gata! Nu putea să explice mai mult. Se uita doar înciudat la forma de copănel pe care o recunoştea. Dar de ce nu era totuşi carne?

Mă gândesc că peste câţiva ani acelaşi băieţel va fi elev undeva în Iaşi, iar în pauze s-ar putea să i se facă foarte foame.

Vrajbă-ntre vecini

De câteva zile, luna-şi face derdeluş pe acoperişul din tablă al vecinilor. Geloase pe jocul ei, câteva frunze galben-arămii şi-au muiat peţiolul în laptele nopţii şi şi-au luat şi ele avânt spre trotuar. Luna le-a privit mirată, ştiindu-le până ieri pe crengile bătrâne în  care se agăţa şi ea uneori somnoroasă. Doar câinele din vecini o mai tulbura din când în când, hămăind înciudat din curtea prea mică pentru visele lui.

S-a iscat aşa, în prag de toamnă, o vrajbă între vecini buni, de altfel. Frunzele până nu demult ridicate pe ramurile dudului, zac foşnitoare şi prăfuite, câinele, care toată vara s-a ascuns de vipie sub frunzar, s-a trezit descoperit şi fără apărare. Doar luna, în acelaşi loc, se împlineşte după soroc şi se subţiază noapte după noapte până la ultimul pătrar.

Ştie că ea e cea care face şi desface. Zile şi anotimpuri. Frunze vii şi frunze moarte. Viaţa toată.

Oameni, burguri, bloguri

Deosebim uşor, după aparenţă pe nordici de englezi, pe ruşi de americani, pe români de orice altă naţie.
Apoi destul de uşor îi "mirosim" pe poliţişti, chiar în civilie, pe profesori pentru că au un ceva între revoltă şi preţiozitate, pe ingineri, pe artişti.

De ceva vreme fac exerciţiul recunoaşterii oamenilor după locul de naştere. Nu dintr-un motiv anume, ci pur și simplu pentru că observ diferențe de accent, de gând, de reacție și mă prinde jocul de-a Ce-ar fi dacă ar fi...

Purtăm fiecare datele părinţilor noştri, şlefuite sau dimpotrivă, de educaţie, de vecinătate, de creştere. De lună şi stele, spun unii. O fi.

Dacă aș avea suficientă vreme, aş aștepta fiecare tren ce vine în Gara de Nord. Dincolo de oboseala călătoriei, e fascinantă modificarea pe care o suportă cei mai mulți, imediat ce coboară pe peron:
relaxați de întâlnirea cu orașul-acasă sau dimpotrivă, șovăitori până prind cu privirea spre capătul peronului pe cineva cunoscut, rudă, prieten sau iubit, ghid pentru o vreme mai scurtă sau mai îndelungată prin oraș sau prin viață. Alții, încrezători în visele lor de împlinire, pentru că știu ei, şi fratele mai mare a reușit în capitală și uite acuma ce bine îi merge. Provincialii, le spun cei care locuiesc în București.

Mi-e bine în oraşul ăsta mare în care locuiesc şi eu, provinciala, care a legat aici speranţe pentru o viaţă.

Trec acum repede cu gândul prin anii din urmă, anii de început ai şederii mele în capitală, când oameni şi străzi mi-erau străine şi reci. Urcam în tramvaie, nu căutam numărul, doar ca să mă ducă şi să mă aducă din cele mai îndepărtate locuri, pe care le învăţam din privire. Apoi mergeam mult pe jos. Mult şi întortocheat. Îmi desenam în minte harta fiecărei zile, apoi o luam de la început.

Astăzi am trecut prin locuri pe care le ştiu de atunci, care îmi evocă trăirile mele de  la 20 de ani. Aceleaşi mame aşteptându-şi la poarta şcolii de Sud copiii abia intraţi în a I- a. Mă cuprinde nostalgia şi dorul de anii mei de la clasă, dar şi mai mult de anii mei la poarta şcolii de Sud.
La un colţ, chiar după şcoală, un bătrân al nimănui, aşezat pe o bordură zdrenţuită, stă cuminte să-l dereticească un altul, la fel de slab şi pierdut, care trece pămătuful muiat într-un borcan cu apă lâncedă peste o pastă gri şi freacă obrazul bătrânului, să-l pregătească pentru lamă. Nu ştiu ce din toată întâmplarea mă uimeşte mai mult, dar cobor spre metrou gândind confuz la cei doi şi la mamele din poarta şcolii.
Între toate drumurile mele de atunci şi cele de acum s-a construit şi calea mea.

Mă aşez, pentru că am de mers multe staţii şi pentru că aşa mi-e mult mai uşor să-i privesc pe oameni fără să-i supăr. Lângă mine, un tânăr, student după aparenţe, priveşte un mic ecran pe care îl ţine în mână. Îl privesc de aproape şi eu, aşa cum fac cei care citesc ziarele vecinilor de scaun: curioasă şi fără reţinere. Nu înţeleg nimic. Nu pare să aibă nici un buton şi cu toate astea pe ecran curg cuvintele. Conectat la căşti, aparatul îi spune cu siguranţă ceva tânărului. Asta mi-e clar după zvâcnirile ca de răspuns pe care le are din când în când. Bun.
În picioare, sprijinit de bară, un alt tânăr citeşte. Jules Verne. Mi se pare că e suficient să închid ochii şi aleg apoi în ce lume vreau să mă trezesc: cea pe care o ştiu din SF-urile copilăriei mele şi care m-a înspăimântat întotdeauna sau cea de la 20 000 de leghe sub mare. Stau o clipă şi înţeleg că de fapt e una şi aceeaşi lume, doar că cea pe care o găseşti în carte e mai caldă, o poţi transforma după bunul tău gând, pe când cea din micul ecran te subjugă şi îţi ia prizoniere gândurile şi sentimentele deopotrivă.

Lăsaţi-vă loc pentru lucrurile bune

România a câștigat 27 de medalii și premii speciale la cea de-a X-a ediție a Salonului Internațional de Inovații și Invenții de la Moscova pentru cele 20 de invenții cu care Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică (ANCS) a fost prezentă la eveniment.

Salonul Internațional de Inovații și Invenții de la Moscova s-a desfasurat intre 7 si 10 septembrie. Aceasta este cea de-a doua participare a Romaniei la acest salon, prima avand loc anul trecut.In cadrul evenimentului au fost expuse 1.000 de inventii din mai multe tarii precum Cehia, Coreea, Iran, Polonia, sau Ucraina. Pe langa aceasta reusita, inventatorii romani au mai castigat anul acesta 58 de medalii si premii speciale la Salonul International de la Geneva.Castigatorii celor opt medalii de aur• Institutul National de Cercetare-Dezvoltare Chimico-Farmaceutica pentru inventia Procedeu de obtinere a unui bioprodus pe baza de seleniu si crom; Corneliu Birtok Baneasa pentru inventia Dispozitiv dinamic de transfer al aerului; SC Hidroelectrica SA pentru inventia Instalatie Automata de Ungere;•Aurel Enache, Liviu Luca, pentru inventia Procedeu si instalatie pentru cresterea energiei de combustie produsa de un gaz natural combustibil; Institul de Mecanica Solidelor pentru inventia Metoda si dispozitiv de actionare si control al robotilor mobili inertiali; Universitatea Lucian Blaga Sibiu pentru inventia Dispozitiv pentru activarea magnetica a procesului de prelucrare prin electroeroziune cu electrod filiform;•Institutul de Cercetare pentru Acoperiri Avansate SC ICAA SA pentru inventia Nano materiale avansate pentru protectia pe termen lung a constuctiilor metalice; • SC Exinvent Rom SRL Craiova pentru inventia Instalatie de energizare a apei si stimularea cresterii plantelor.
"Inventatorii romani au reconfirmat ca sunt capabili de rezultate spectaculoase. Mi se pare exceptional ca am reusit cu doar 20 de inventii sa castigam 27 de medalii si premii speciale. Romania demonstreaza inca o data, la un salon international de prestigiu, asa cum este cel de la Moscova, ca este o tara a premiantilor. Ne dorim ca rezultatele cercetarii sa ajunga mai repede in economie si pentru aceasta, corelat cu planul de inovare al Europei, lucram la planul de inovare al Romaniei, aceasta fiind in responsabilitatea ANCS", arata prof. univ. dr. ing Adrian Curaj, presedintele ANCS.


M-am grăbit să adaug ştirea aceasta pe blogul meu pentru cei care eventual nu au ajuns la ea pe alte căi. Pentru că drumul invers, de la informaţie spre oameni, se face mai anevoie când ştirea e atât de anostă ca cea de mai sus. Nu că n-ar fi loc în gândurile şi-n sufletele noastre de veşti frumoase, dar ele nu fac casă bună cu "raiting-ul".

Şi mai sunt atâtea lucruri de bine de spus şi de aflat despre noi. Am uneori impresia că ne-am încăpăţânat în aşteptarea noastră îndreptată spre ce ar putea face o televiziune pentru noi şi nu ne mişcăm de ani de zile din faţa televizoarelor sperând într-o revoluţie a frumosului.
Eu cred că ne face mult mai bine căutarea frumosului decât veşnica aşteptare a ce va să vină poate vreodată, târziu.

Smochin

Citesc despre o posibila coliziune a unui asteroid care ar putea pune capăt civilizaţiei noastre. Mai aflu despre masa mare de gheţari care se topeşte îngrijorător de repede.

Ies pe stradă, nu numai pentru că trebuie, ci şi pentru că strada mă fascinează. Privesc cu atenţie, imaginez poveştile oamenilor pe care îi văd, înregistrez frânturi de conversaţii. Cele mai multe despre politică şi politicieni, vipuri şi vipere.
Simt pe toată pielea şi-n ochi şi pe buze praful greu ridicat de excavatoare şi pickhammers laolaltă cu târnăcoape, indiferent că merg într-un cartier oarecare sau pe Dacia ambasadelor străine.
 Văd, aud, pipăi, gust. Ce-a mai rămas? Miros! Hai să încerc să miros, e singura şansă ca unul dintre simţurile mele să fie mulţumit cu plimbarea asta.
Sunt la intersecţia Dacia cu Icoanei, se lucrează cu toată forţa de care sunt în stare drumarii noştri, deci, cam ce aş putea mirosi?
Şi totuşi... Smochine! Miros de smochine! Îmi spun în sinea mea că încă o dată funcţionează impecabil sistemul meu de apărare. Mi se mai întâmpla aşa când la staţia de metrou Universitate, unde cu ani în urmă se adunau toate gunoaiele înainte de a se fi terminat lucrările de reabilitare, eu simţeam miros de mare, de alge, de scoici. Şi-mi era bine, gândul accepta tihnit că nu pute, ci că aproape de tot poate fi plaja cu algele aruncate în dezordine peste urmele de paşi adâncite în nisp.
De data asta, însă, e chiar un smochin. Dintr-o curte, se apleacă peste trotuarul îngustat câteva ramuri cu frunze palmate şi pline de verde mediteranean. Printre ele zăresc fructele, smochine gata să se coacă sub soarele Daciei. Străzii Dacia. Şi miros dulce, ca o dulceaţă întoarsă pe cuptorul bunicii. E de necrezut, dar cum îmi face bine, mă las în voie şi cred. Îmi umplu pieptul cu mirosul lor şi mă bucur de drumul meu spre serviciu ca de o plimbare pe sub bolţile de smochini de pe aleile Atenei.

Micul meu Pocahontas

Când eram foarte mică şi bananele, portocalele şi ciocolata erau dintre cele pe care le primeai mai rar, asta dacă erai norocos, nu înţelegeam cum putea mama să nici nu guste, lăsându-ne nouă, mie şi fratelui meu, bucuria ultimei felii. O îmbiam, nu foarte convinşi, şi tot ce simţeam când ne spunea senină că toate sunt pentru noi, era o mirare fără margini.
Cum ai fi putut să nu-ţi doreşti bunătăţile alea, ciorchine adunat dintr-o dată în faţa ta?
Mama mi-a spus o dată că am să înţeleg poate mai târziu. Şi aşa a rămas, fără explicaţii sau întrebări în plus.

Anii au trecut peste noi amândouă, am dus fiecare ce ne era de dus, iar la o vreme după ce eu însămi am devenit mamă, am înţeles cât de uşor poate Mama să renunţe uneori chiar la sine.
Bananele, portocalele şi ciocolata se găseau din plin de data asta. Iar ceea ce numeam eu renunţări nu erau decât sentimente fireşti, în afara oricărui efort. Aşa simţea mama atunci şi asta îi făcea bine. 

Am vrut să fiu o mamă bună, dar dincolo de reuşitele mele rămân încă un student cu ceva restanţe. Iar pe astea nu le mai poţi lua aşa, pur şi simplu, plătind sesiunea.

O privesc pe fiica mea în oglinda unui salon de coafură. Chipul se transformă sub feluritele unduiri ale părului. O observ cu dragoste, mă emoţionează vârsta ei şi dintr-o dată, ca spre a-mi adânci emoţiile, din oglindă mă priveşte iar, ca acum nişte ani, micul meu Pocahontas. Aceleaşi trăsături pe chipul creol, aceeaşi ochi migdalaţi, aceeaşi linie caldă şi mătăsoasă a părului.

Mă podidesc gânduri şi lacrimi şi se adună în sufletul meu peste altele, mai vechi, mai noi. Nu mă abţin şi îi spun cu toată bucuria mea că are acum din nou chipul fetiţei pe care o duceam sau o aduceam de la grădiniţă, de la şcoală, din parc, călcând "pâş-pâş" pe bordurile trotuarelor şi minunându-se de fiecare dată de ce lucruri poate face palma cu doar trei degete a excavatoarelor.

Micul meu Pocahontas a crescut frumos şi frumoasă. Mi-e drag să-mi amintesc anii ei mici, dar mi-e şi mai drag s-o văd astăzi, femeie tânără. Şi-mi va fi din ce în ce mai dragă mereu.

Atât de puţin...

Există o parte a Bucureştiului frumoasă, cu patină, cu un ceva de anticar păstrător de valoare şi tradiţie: câteva străzi, clădiri, parcuri. Sunt locurile în care îmi place să ies oricînd, din primăvara încărcată de culoare până în prag de an nou. Şi la orice oră, indiferent că e devreme la un ceai sau târziu spre noapte.

Mai serile trecute mergeam spre casă pe una dintre străzile dragi şi prietenoase. Nu ştiu de ce mi s-a făcut foarte frică dintr-o dată de pustietate şi de întunericul nefiresc, dealtfel, pentru o zonă centrală a oraşului.
Am mers mult aşa, aproape paralizată de o frică fără un  motiv anume şi mă rugam să ajung mai repede la lumină.

Spre capătul uneia dintre străzi, dintr-un apartament al unui bloc vechi şi elegant, se auzeau acorduri de pian. Cineva încerca bucăţi muzicale pe care nu le recunoşteam, dar care pătrundeau minunat aerul serii. M-am oprit, uitând de întuneric, de spaime, de noapte. Şi după câteva secunde, când mi-am dat seama că nu mai simţeam gustul de nisip al fricii, m-am gândit, pentru a câta oară, că eu am nevoie de atât de puţin ca să-mi fie bine.

Nu uitaţi de lucrurile aparent neînsemnate de fiecare zi care construiesc viaţa și ne spulberă fricile.

Spuneţi-i cum vreţi...

Mai în jos de Sighet şi la stânga de drumul ce duce spre Săpânţa, începe urcuşul spre Valea Cireşului. Locul apare ca un cartier al oraşului, dar el este cu totul, oameni şi aşezare, un sat maramureşenesc.
Acolo a fost cândva o şcoală: două încăperi cu mobilier vechi, cu sobe mici şi un acoperiş strâmb de atâta vreme încât nimeni nu-l mai credea.
În toate cele patru clase învăţau 8 copii. Dimineaţa, învăţătoarea străbătea urcuşul şi-i aduna de lângă porţile caselor pe toţi cei opt ca într-un alai. Abia o aşteptau. Era cu puţin mai mare decât ei şi cizmele de cauciuc, obligatoriu de purtat pe drumul desfundat şi adesea înnoroit până mai sus de gleznă, îi dădeau aerul de Guliver, pe care copiii îl adorau. Ştia prea bine asta şi se juca voit cu vorbe, gesturi, îi amuza cu şotii păstrate din copilăria ei şi se lăsa ademenită ca din greşeală în poveştile despre lupul ce tocmai trecuse prin grădinile caselor lor azi -noapte.
"O zânit lupu, toa'şa!"
I se păreau ireale locul, coconii bucălaţi, inteligenţi, cuminţi şi gata înţelepţiţi, oamenii din vecinătate care aduceau dimineaţa la şase lemne, să pună de foc, să fie cald când vine domnişoara, femeia care venea în fiecare zi cu o cană de lapte proaspăt, tufele de mure şi zmeură de la marginea drumului, răsărite să ademenească trecătorul şi să-l lege în parfum.

Când găsea un trifoi cu patru foi, îl presa repede între paginile primei cărţi care îi cădea în mână. Colecție de gânduri, așa le spunea trifoilor presați, pentru că lângă fiecare lăsa câte un gând spre păstrare şi-mplinire.
Scria bine şi prindea în cuvinte toată frumusețea din fiecare dimineață și mai apoi de la ora prânzului, din zilele cu vipie sau cu ploaie.
Acolo a învățat să asculte, să privească drept şi să-şi zburde gândurile peste toată întinderea, pe după dealuri şi până sus pe Creasta Cocoșului.

Era liberă şi frumoasă. Cu gândul de bine pentru tot ce-i ieșea în cale, pentru toţi ai ei şi pentru viața ce începea. Fricile nu aveau loc şi decupa din orice întâmplare numai lumina şi bucuria.

Nu ştiu ce se va fi întâmplat cu fata de atunci. Poate păstrează libertatea bine ascunsă în ea, ca nimeni să n-o ştie şi să nu i-o poată răpi. Poate scrie povești pentru cei mai liberi decât ea şi se amăgeşte din când în când cu cireşe amare.

Un imens deşert pare să despartă vremea de atunci de femeia de acum. În clipele de zbatere, i se pare că locurile şi oamenii care îi erau cu adevărat dragi există doar în gândurile ei, îndurerate şi ele de popasul lung de peste timp. Departe de casă.
Tânjeşte după oaza de dincolo de munţi ca un copil oprit să culeagă cireşe din grădina vecinului. Şi atunci când luminile sting gânduri şi aprind vise, închide ochii şi se ridică pe vârful picioarelor, cât să zărească peste piscul muntelui. Acolo sunt încă Iza şi Mara şi Tisa şi Vişeul.
Şi când obosește stând aşa şi privind peste crestele învolburate, coboară să caute cu închipuirea umărul mai puternic decât piatra din muntele ei.

Alteori recitește rând cu rând, paginile rătăcite ale vechiului său caiet albastru. Își amintește cum ridica stiloul și imagina picăturile de cerneală ca fiind cuvinte ce se alergau şi apoi, la un simplu gând al ei, cum se rânduiau cuminți. Nimeni și nimic altceva n-ar putea vorbi mai bine și mai limpede despre ea decât filele ei dragi. E ea acolo, toată, fără ascunzişuri, din preaplinul ei de frumusețe.

Ce prieten drag și bun, hârtia albastră! Se încovoaie de povară, fără să dojenească. Înțelege că are nevoie de tăcerea ei, de acceptare și de devotament. I le oferă la rândul ei, și o alintă și o răsfață. I-e dragă fila asta, așa îngălbenită acum, de parcă ar fi un basm de demult. Basmul ei drag.

Vina rămâne atâta vreme cât conştiinţa ştie de ea (Stefan Zweig)

Nu știu dacă ce urmează să scriu are legătură directă cu titlul (într-un mod straniu, indirect, totul se leagă...).

A devenit obișnuință pentru mine să fiu foarte atentă la amănuntele străzii. Chipuri, voci, priviri, gesturi, atitudini. Sunete. Clădiri. Motoare. Frunze, musculițe, gâze de tot felul. Veverițe.
Din ce în ce mai des observ oameni, adolescenți, tineri şi mai puţin...ascultând muzică în căşti. Ar putea părea de bine, dar devine greu, dacă nu imposibil, să mai înregistrezi pe de-a întregul întâmplările din jurul tău atâta vreme cât tu cobori sau urci doar în muzica ta, doar cu gândurile tale.

"E stresant să vezi toată agitaţia şi aglomeraţia oraşului", mi-a spus o prietenă, "prefer să ascult ceva care să mă ducă mai departe de oamenii de pe stradă".

Ne înstrăinăm, nu mai reacţionăm în timp util. Nu vedem, e drept, urâţenia străzilor, dar nici nu ne mai bucurăm de micile frumeseţi ale aceleiaşi străzi.
La fiecare întâlnire săptămânală pe care o am cu copiii uneia dintre şcolile cu care colaborez, propun un scurt exerciţiu: să-şi amintească  o întâmplare simplă, un chip, un gest sau orice altceva le-a plăcut sau chiar impresionat pe drumul de acasă până la şcoală. Am făcut împreună cu ei exerciţiul, ieşind pe trotuarul din faţa şcolii şi observând. Nu avea importanţă ce, stăteam să privim, să ascultăm.
A devenit unul dintre cele mai fascinante jocuri pentru ei. Aceeași copii, cărora le venea greu la început să-şi amintească detalii ale drumului lor spre sau dinspre şcoală, vin cu observaţii emoţionante de cele mai multe ori. Sigur că în egală măsură înregistrează mizeria și nedreptatea. Dar  au învăţat "să vadă" şi acesta este primul pas spre o altă lecţie uitată: responsabilitate şi atitudine.

Câţi dintre dumneavoastră văd şi ascultă cu adevărat pescăruşii de deasupra Dâmboviţei? Câţi dintre dumneavoastră intrați în fiecare săptămână într-un parc cu gândul clar de a observa culori şi  oameni? Sunt exerciţii la îndemână.

Totul se reduce la percepţie. Dacă ştim cum să găsim frumuseţe în lucrurile mici ale existenţei noastre, dacă putem transforma imaginile banale, uneori de-a dreptul groteşti ale străzii în poveşti, e semn că paşapoartele biometrice nu ne vor învinge atât de uşor.